Uneori pământul uită să se mai oprească din învârtit
Contrar așteptărilor, nu amețesc deloc
Mă uit fix la voi
Îmi scot un pix din buzunar și vă notez pe toți.
Fiecare gest, fiecare înjurătură, fiecare limbă
Scăpată pe asfaltul fierbinte.
În camera mea am timp să aud vâjâitul inconfundabil
Al suprafeței terestre intrând în contact cu atmosfera scoarței mele cerebrale.
Apoi deschid cutia de conserve, aleg tacticos cele mai lungi și delicoase
Tentacule ale timpului centrifug, devenit pe alocuri –personal, și le arunc
Cu răbdare hienele cu păr lung și uman adunate ad hoc
În fața ușii. N-au venit să-mi citească contorul cu neuroni
Ci să-mi explice de ce sunt atât de ușor de confundat pe stradă
Cu unicul slujbaș al primăriei celui de sus cu salariile compensatorii neplătite.
Vax, nu e timp de behăituri despre ce lume minunată întâlnim la tot pasul.
Îmi iau rucsacul, trag discret de o margine a draperiei
Pământul se rotește perfect, atât de perfect
Încât nici astăzi n-am să-mi dau seama dacă într-adevăr
Par un cetățean model cu un rucsac în care port
Un dumnezeu iubitor, o femeie frumoasă și o statistică despre cum se trăiește naiv.
Las draperia. E timpul să pornesc la drum.
Până la următoare bătaie a inimii
Mai sunt câteva mile marine bune de mers prin praf.


http://prizadehartie.wordpress.com/2008/06/20/war-like-me-cred-ca-e-work-like-me/