Îmi mut cursorul sufletului spre fereastră.
Pentru a putea privi distanța care mă separă de celelalte drame terestre.
Casc zgomotos spre primul Iisus uitat răstignit pe crucea din dreptul urechii mele stângi.
Lamentațiile lui nu-mi servesc la nimic
Gândesc cu voce tare: ”Alberto, ai putea fi un majordom perfect în slujba unui poem de dragoste!”
Nu rezist, tușesc, și azi am fumat prea mult.
Îmi aduc aminte că am primit o melodie de la un prieten. ”Ascultă, nu îți vine să îți jupoi pielea de pe oase?” Puțin. Foarte puțin. Apoi mă sprijin de inima mea ca de un zid din beton zgâriat de aripile unui înger. Suferința e pe gratis și din belșug. Da, așa este. Există un cult, o religie nouă. Are mulți adepți. Nenumărați. De la tribună un cocoșat își rotește ochii spre toți enoriașii. Aleg un loc retras, pe ultima bancuță, aproape de ieșire. Vecinul din fața mea are un carton legat de piept. Se întoarce spre mine. Doar 2 secunde. Am timp în 2 secunde să-mi aprind o țigară, să citesc mesajul, să-l înțeleg și să ies rușinat din biserica proscrișilor. Ce proști?! Ia să mai sufere și alții, eu m-am hotărât să-mi cumpăr insula aceea de care îți vorbeam.
-Alo, Dumnezeu?
-Cine întreabă?
-Cum? Nu mă recunoști? Mielul veșnic rătăcit.
-Aaa, tu erai. Zi ce vrei, Alberto?!
-Banii ăia.
Tăcere. Alerg în spatele ușilor închise. Mă împedic de câteva ori în togă. Vreau să beau un pahar de apă și să mușc dintr-o bucată de friptură în sânge.
Þin să te anunț că mi-am cumpărat insula. E chic. Are un golf destul de mare. Ieri am făcut o plută. Kon-tiki. Așa am botezat-o. Mâine dimineață am să urc pe ea. Nu vin direct spre tine. Fac un ocol spre prima constelație. O să ancorez 2-3 ore. Îți culeg câteva flori, am văzut specii nemaiîntâlnite, le voi boteza cu numele tău. Mi-am luat și un dicționar cu denumiri pompoase în latină, aristocrate.
M-am oprit pe iarbă. Nu e nicio insula, nicio plută. Doar eu. La farmacie e închis, aveam nevoie de o folie de aspirine. E atât de obositor să mă gândesc la tine.