Mă luptam acum departe de manifest, cu mine și cu întrebările ce gândul meu nu încetează să și le pună. În miezul unei clipe m-am simțit un praf de perfiditate! Gândesc, constat, iubesc însăși clipa și viața. Acum, în prag de sărbătoarea Învierii Domnului, cer de toate, destinul sau poate eu-l din egoismul ce-l port în colțul sufletului meu vrea cu disperare să simtă nu doar plăcerea vieții ci și gheața lucioasă și fragilă a... a ceea ce fiecare dintre noi își dorește... a banilor, să le spunem pe nume! Nu mă gândesc că în mii de alte colțuri ale acestei lumi respiră suflete ce nu mai îndrăznesc nici să mai viseze! Nu pot sau poate nici nu vreau să mai port cu mine și durerea altora! Mă consider și poate sunt o pradă ușoară a neșanselor, însă de Sfintele Paști eu voi ciocni un ou roșu cu toți ai mei și voi mânca o felie de cozonac. Dar alții? Dar ceilalți? Cei ce nu au ce pune pe masă, cei cărora nu le zâmbește nimeni în prag, cei pentru care nu bat clopotele a sărbătoare?... Oare unde suntem? Oare unde ne-am ascuns cu toții? În culcușul nostru cald, la lumina confortului, a vorbelor la marginea unei mese copioase? Iar pe ei, pe ei unde îi lăsăm? Acum, de Paște, ar trebui să ne oprim la colț de stradă chiar la aceia care cerșesc - cum spunem noi, fals - și să căutăm în portofele o urmă de speranță pentru ei și un trai nu îndestulat dar cel puțin decent.
Magazinele sunt pline de oameni care își fac cumpărăturile pentru sărbători, am văzut acest lucru la tot pasul în ultimele zile. Știu, veți spune fiecare în gând mii și mii de lucruri, dar am zărit sute de oameni care își cumpărau haine noi, încălțăminte nouă, cabinele de probă ale magazinelor erau pline... iar afară, acoperiți de foamete și lacrimi erau alți -da, alți- oameni.
Dacă vrem, chiar vom putea! Sunt sigură că după ce veți citi aceste rânduri veți dărui fiecare dintre dvs. unui alt suflet, fie că e fals sau nu, fie că este rrom ori român, bătrân sau copil.