... Uite, și vremea de afară spune atâtea... Coincidențele îmi strigă înlăcrimate din Univers, că nu există... Și eu, pentru prima și ultima dată, în Univers, voi striga că mă bucur... Și voi ajunge la învechita concluzie : că nu există coincidențe, că totul are un înțeles, că toate formează un TOT...
Aș vrea să-ți strâng mâinile, și brațele ; pentru puterea lor de a mă fi ținut lângă tine, aș vrea să mă răzbun... Aș vrea să te omor, așa cum ai făcut și tu cu sublimul sentiment ce ți-l purtam... Aș vrea să murim împreună o viață, două, trei, un milion, până ne vom trezi odată în " altceva ", iar în acel ceva să poți să-mi dai ce nu mi-ai dat în viața asta...
Dar la vederea propriei josnicii, îmi vine să mă dezintegrez total, și să mă pierd în vreo activitate de rutină, a ta... Știu că ești fericit doar în stabilitatea pe care ți-o poate da rutina...
Cine știe pe cine adăpostești cu privirea, în momentul ăsta...
" Degeaba vreau din mii de chipuri / doar de al meu să te înduri "...
Nu uita : ziua începe doar pentru că noaptea întârzie să mai apară... Ceea ce poate s-a întâmplat în cazul tău ; la mine, ceasul e întotdeauna fix.

... Ce faci ?... Nu vezi că mă dori !?... Nu mai pot ; nu mai vreau...
Sunt bolnăvicios de legată de tine... Și vreau să plec... Unde ești ?
Tu ai rămas cu un refugiu... Îți cunosc natura.
Eu numai pe tine te-am avut. Iar când ai pășit pe calea aceea, deja uitată, deja trecută, eu am rămas cu o imagine - una singură - ... Mai ții minte colecția " Misanthropia " ? Privește o singură imagine : " Consumed "...
... De ce ?!...
Orice ar fi fost la început, s-a sfârșit înainte să înceapă...
Ghicesc griul din cer, plutind ca într-un fluid... Îmi amintește de singurătatea în doi, care mă așteaptă rugătoare și cuminte, lângă tine... Dar eu trag perdelele de lacrimi în urma mea, cu un somn parcă de la începutul lumii...
Și simt că a venit timpul... Aș vrea să stau să-l ascult cum trece, dar mi-e groază că prin gara de călători, îți voi întrezări din nou chipul, și o voi lua de la capăt...
Ce mai contează dacă vei fi fost tu, sau nu ?..
Așa că... îmi mai rămâne ploaia. Tot drumul spre casă am avut-o companie... În ziua asta fără soare, am primit înfrigurarea și parfumul ei, care mi s-a agățat de păr și l-a îndreptat. " Părul meu lung, ca drumurile tale "...
Gata. Nu mai aștept. Nu TE mai aștept...
Închid perdelele de lacrimi... Dar nu uita : nu eu plâng, ci ploaia...