poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1656 .



Impresii și însemnări
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Amedeu ]

2008-04-25  |     | 



Despre trăirea în prezent
(211)
Marea mea dispoziție sufletească de a face din țânțar armăsar, apoi de a pune totul la inimă, îmi este răvășitoare.
Soluția ar fi să nu îmi frământ mintea cu tot felul de probleme de viitor, să nu îmi mai tulbur atâta liniștea sufletească, conștient fiind că tot acest zbucium, zadarnic, în fond, de cele mai multe ori acestea fiind fără nici un discernământ, unele dintre ele nepetrecându-se niciodată, fiind himere, constituind doar premise pentru necazuri viitoare.
Într-un târziu, de fiecare dată, îmi dau seama că m-am neliniștit, m-am întristat și enervat degeaba…de multe ori însă prea târziu.
Mi-am propus, de nu știu câte ori, să nu mă mai enervez, să nu-mi provoc un asemenea rău, însă…
Atunci când nervozitatea mă cuprinde, totuși, mă străduiesc să ies repede din această stare nefastă, găsindu-mi ceva atrăgător de lucru, ori ieșind la o promenadă.
Conștient fiind că, oricum, îmi este imposibil să-mi cunosc soarta, la ce bun neliniștile care nimic bun nu-mi pot aduce?
Deviză: să țin seama de trecutul meu, dar să-mi uit, neapărat, viitorul!
Și toate astea, doar pentru a mă putea bucura de prezent…




Despre un Crăciun cu poezii și povești(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(212)

A doua zi de Crăciun…După o noapte geroasă, flori de gheață îmi ornează geamul din dormitor.
Citesc „Antimetafizica”, o carte cu și despre Nichita Stănescu…
Recitesc, apoi, povestea lui Andersen: Bradul. Cât adevăr, cât farmec, câtă simplitate în această istorisire artistică despre viața unuia dintre milioanele de arbori tineri cu soartă de…pom de Crăciun!




Despre aceste vremuri sumbre(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(213)
Tristețea se târăște pe pământ, mușcă și-i împresoară pe toți; tragicul plutește în aer fâlfâindu-și mari aripi negre peste ființele învăluite în disperare și în durere.
Murdăria, negrul, cenușiul se revarsă de pretutindeni, copleșind firea toată.
Soarele nu a mai fost văzut de săptămâni de zile, ascuns fiind, zile în șir, de pături continue de nori groși, plumburii.
Arareori o pasăre neștiută ciripește timid, scurt, înduioșător…
Printre ramuri negre, golașe, vântul șuieră obosit, monoton, crengile clătinându-se resemnate, mohorâte.
O frunză uscată de fag, înnoroiată, purtată de vântul rece, alunecă cu un zgomot metalic pe terasa de beton pustie…apoi cade greoaie într-o băltoacă cu apa murdară pe care s-a format o pojghiță de gheață.
La radio, relatări despre războiul din Kosovo…
Mii de oameni fug de bombe… de oameni, de bombe, de oameni…

ninge-n Kosovo-
printre fulgii deși de nea
bombe și gloanțe




Despre spițerii
(214)
Farmaciile- corespondentele, materializate, ale suferințelor noastre.
Aici, durerile pot fi vizualizate pe rafturi: în cutii, flacoane, sticluțe…
Numai intrând într-o astfel de prăvălie, putem constata cât de șubrezi, firavi, vulnerabili suntem noi…culmea creației!




Despre insomnii
(215)
În nopțile mele de nesomn, mi se pare…necinstit, incorect că timpul nu se oprește, că aleargă cu aceeași constantă nepăsare, neîndurându-se de neodihna mea!
(…într-o noapte, la ora 3, 20)





Despre o îngrijorare a mea
(216)
Îmi disimulez, îmi depozitez multe, prea multe dureri, temeri, necazuri…
Acumularea acestora, sedimentarea lor, mă vor aduce, mai devreme sau mai târziu, la un
psihiatru.
Luciditatea mea, atât de ascuțită, taie cu necruțare în sufletul meu și al celor din preajma mea.
Caut refugii, expediente…





Despre pricina unei nostalgii
(217)
Cel mai vechi obiect, venind din îndepărtata-mi copilărie, mai mult sau mai puțin fericită, este un mini- șah magnetic de care am mai pomenit în paginile anterioare.
Lipsește o singură piesă: nebunul negru!…precum și o parte dintre amici- plecați incredibil de repede, cu grabă parcă, în lumea de dincolo…
Dacă nebunul, lipsă la apel, mai poate fi înlocuit cu un bob de fasole, ori de porumb, prietenii mei absenți oare cu ce i-aș mai putea suplini?
Ceilalți fârtați, care mai suntem, Doamne, cum de ne-ai putut schimba într-atata, făcându-ne mult prea răi, reci, nepăsători, egoiști?!
Șahul pe care l-am pus pe pervazul ferestrei camerei mele îl văd tot mai încețoșat…




Despre dezamăgirile produse de unele lecturi
(218)
Câte deziluzii, deznădejdi cauzate de lecturile unor cărți în care mi-am pus prea multe nădejdi!
Deși acestea la o frunzărire îmi par atrăgătoare, situându-se în preajma aspiraților mele, la citirea lor mă întâlnesc, de cele mai multe ori, cu dezamăgirea…
Idei încâlcite, minți supraîncălzite, bolnave poate, își etalează opinii, concepții, sentimente de cele mai multe ori găunoase; avalanșe de cuvinte întortocheate, de idei sucite, răsucite, turnate în cărți cu aspecte și titluri tentante care, la o lectură fugitivă, acaparează.
La o citire amănunțită, însă, nimic nu se leagă, totul devine o logoree, un verbiaj greu inteligibil: sec și insipid.




Despre livezile de odinioară
(219)
Dealul, care mi-a încântat copilăria din satul meu natal, este lăsat de izbeliște:livezile, viile sunt în paragină.
Dinspre case, din fundul grădinilor, mormintele se extind vertiginos luând locul pomilor roditori de altădată.
…Pârâul Lița se surpă tot mai mult, multe din vechile locuri, umbrite de nuci, pruni și meri, pe unde mă retrăgeam odinioară pentru lecturi, nemaiexistând.
Câțiva dintre bătrânii pruni, înfruntând vitregiile vremurilor, rezistă cu îndârjire: scorburoși, cu scoarța cojită și cu ramurile ciuntite, aceștia fiind surse de lemn de foc, în iernile geroase, pentru familiile nevoiașe ori comode.
În plină primăvară, colindând prin locurile atât de dragi mie, văd o persoană în vârstă efectuând secuirea(tăierea scoarței împrejur, până la lemn, cu scopul producerii uscării exemplarului) prunilor viabili încă, cu seva șiroindă pe scoarța-i bătrână, zgrunțuroasă.
Plec, tiptil, jenat de fapta persoanei cunoscute mie, ajunsă octogenară, și nu foarte sărmană!




Despre o imagine nu tocmai bucolică
(220)
Anunțată-mi fiind vizita unor cunoscuți, mă gândesc să îi ospătez cu mâncare preparată din carne proaspătă de miel.
Îmi fac timp și urc pe pășunea Irimia.
Ajuns aici, oile fiind încă la pășunat, sunt nevoit să aștept aproape două ore. O vreme adăst în stână, aici însă nu-i chip de stat din pricina unui fum dens: ciobanul Florea S., rămas bucătar de serviciu, prepară o supă de cartofi la un foc năstrușnic- numai fum, fără urmă de vâlvătaie.
Ies pe imașul verde cu fagi seculari, cu trunchiul gros, cu scorburi mari carbonizate de focurile puse de ciobani, arbori cu coroana rotată, cu ramurile până la pământ.
Ajuns lângă țarcul oilor, intru într-un comarnic și mă culc învelindu-mă cu un cojoc mițos cu miros cât o turmă de oi.
Când să ațipesc, apare și cârdul de oi cu clinchet de clopoței, cu sunetul tălăngilor și cu lătrat de câini.
După ce oile intră în țarc, un mieluț, alb precum laptele, cade victimă nesățiosei pofte a omului…
Sângele blândului pui de oaie curge, precum o mini-cascadă roșie, șiroind în troaca din fața stânei.
Un vânt răcoros mângâie coama pădurii de fag tânăr de pe marginea pășunii.
Unul dintre ciobăneștii mioritici, aflați lângă ciobanul care tocmai jupoaie mielul, apucă un capăt de maț, tocmai ițit din viscerele sângerânde, îl înfulecă de zor, încât Florea, cu mânecile suflecate până la coate, abia mai prididește să scoată măruntaiele din abdomenul nevinovatului miel, atârnat, iată, de o ramură a falnicului molid de lângă izvorul alături de care este așezată stâna.
Pe drumul de întoarcere, pe lângă plantația tânără de molid și larice, cu un pârâiaș cu apă cristalină, port în rucsacul de pe spinare blândul miel eviscerat: ghiocel al regnului animal ucis…




Despre poezie și telefonul mobil
(221)
O frumoasă noapte albă, petrecută în fața micului ecran, în care vizionez un program al lui Adrian Păunescu avându-i ca invitați pe: Romulus Vulpescu, Dem Rădulescu și pe Florin Piersic.
Mi se pare superbă, la un moment dat, revolta- blestem a lui Florin Piersic referitoare la calvarul telefoniei mobile: în timp ce recită, cu totală dăruire, o magnifică poezie despre Mama- regret că nu am reținut titlul și autorul poeziei!- telefonul actorului sună intempestiv în două rânduri, rupând, risipind trăirea, concentrarea recitatorului.
După ce termină de recitat poezia, Florin începe un vehement atac asupra persoanei care l-a sunat, dar și asupra deranjului la care dă posibilitatea acest mod de telefonie.
Înfierbântat, în pledoarie, actorul scoate telefonul și, fără să se uite la aparat, îl trântește de podea făcându-l țăndări.
Aproape imediat după ce săvârși acest gest, actorul adaugă, spontan și cu mult regret în voce, următoarea remarcă:
- Trebuia, totuși, să deschid aparatul, cine știe, poate mă căuta chiar…mama!
Mama, cea mult iubită de către actor, ființă trecută în lumea umbrelor, de câteva decenii.




Despre regretul de a fi
(222)
Viața, astăzi, mai ales acum…decât acest trai, mai bine era să fi fost o picătură de apă, o moleculă de oxigen, un grăunte de nisip, un…bolovan insensibil și inconștient(?), orice – numai ființă conștientă nu!
Cu ce sunt eu de vină că m-am născut, că exist, că pentru aceasta trebuie zilnic să îndur chinuri, înjosiri, perfidii?
Din naștere suntem aruncați în acest imund, infect, ocean al existenței, apoi obligați fiind să îl traversăm: fără a ne mânji, neavând …dreptul la înec! Iar dacă răzbești și-l traversezi, conform „regulii” trebuie să ieși curat precum o rază de lumină și parfumat ca o petală de trandafir.
În marea traversare a oceanului cel mizer, ne chinuim, ne zbatem, ne urâm, ne lovim, ne scuipăm, ne înșelăm, ne furăm, pentru ca, în final, cu toții, dar absolut cu toții, să fim vârâți între patru scânduri și dați ca hrana pentru viermi.
Nădejdea ne e în sufletul cel călător, neîncarnat, care pluti-va în neant, urmând să suporte șirul de pedepse pentru vina de a se fi mânjit în oceanul fetid al existenței.
Doamne, de ce nu ne-ai dat ca încercare traversarea unei ape cristaline, nici prea caldă, nici prea rece, oricum însă plăcut mirositoare?
Iar la capăt de călătorie, de ce nu transformi, Doamne, în ploaie, ori în vânt, în raze de lumină?




Despre flori și lumină
(223)
Paști- cu răbufniri de soare, flori, triluri și muguri.
Se simte, se vede victoria primăverii: a Învierii! victoria asupra frigului, asupra obscurului monoton care ne-a ținut cotropiți aproape șase luni.
Să urmeze: lumina, simfonia de culori și sunete, veselia, optimismul!
Cristos a înviat!





Despre bibliomanie
(224)
Plăcerea – viciul?- de a colinda prin librăriile târgu-mureșene cumpărând cărți pe care, apoi, de multe ori nu le mai citesc, nemaiprididind.
Sunt în stare de următoarea bizarerie în materie de cărți: dacă găsesc, la librărie ori la bibliotecă, o carte care mă atrage, nu pot avea tihnă până nu o am; după care, o citesc sau nu- este mai puțin important: totul e ca acea carte să poată fi în preajma mea, să-i simt prezența.
După o vreme, dacă între timp curiozitatea pentru acea carte îmi trece, o așez pe raft, alături de multe alte cărți care își așteaptă, răbdătoare, rândul la lectură. Multitudinea acestora, de pe rafturile bibliotecii mele, care stau răbdurii, îmi creează o stare de neliniște: mă sperie tăcerea atâtor gânduri!
Rămâne, însă, oricum, un mare deliciu să vizitez, să cutreier librăriile în căutare de cărți care să emită pe aceleași lungimi de undă pe care emite și sufletul meu…




Despre un vis cu fulgi de nea
(225)
Am visat că ninge!
Doamne, ce frumos a fost: ningea încet, liniștit, cu fulgi mari; se „vedea” cum omătul se depune, se așază încet- încet, cu spor: zăpadă pufoasă, imaculată, multă.
Dimineața mă uit pe fereastră să văd minunea: peisajul, din păcate, este cel știut: negru, cenușiu…nuanțe care se reflectă și în sufletele noastre.
Este final de gerar…
Și încă nu a nins nici măcar atât cât să poți face un bulgăre de omăt, darmite un om de zăpadă!




Despre sufletul cătrănit
(226)
Este specific sufletului omenesc că neexteriorizându-și bucuriile, satisfacțiile, în curând nici nu va mai fi în stare să mai simtă, să mai savureze aceste sentimente.
După aceea urmează proasta digestie, melancolia, neurastenia…




Despre liniștea sufletului
(227)
Liniștea, bucuriile trebuie să le căutăm în noi, în sufletul nostru; și pentru asta nu e bine să ne fixăm mari năzuințe, scopuri, ținte greu de înfăptuit. Pentru a fi fericit este suficientă și o bojdeucă; și sănătate, cât de cât…






Despre o nedumerire
(228)
Niciun politician nu pomenește în discursul său despre propria-i sete de putere, despre lăcomia de bani și despre goana după renume.
De ce oare?




Despre nopțile de nesomn
(229)
Tunete și fulgere apocalpitice mă trezesc în miez de noapte. Lumini, neverosimil de intense, îmi luminează dormitorul, urmate de alte tunete zguduitoare.
Durează, această paradă a forțelor naturii, aproximativ douăzeci de minute, după care rămâne doar răpăitul aversei de ploaie…
Canonadele se aud tot mai slab, mai înfundate; fulgerele devin anemice, pâlpâitoare.
…Nori de gânduri se abat asupra mea; și atunci, pentru risipirea acestora, precum în unele sate unde pentru același scop se trag clopotele- încep lectura, cea alungătoare de multele apăsări sufletești …




Despre un strigăt
(230)
În liniștea nopții albe, aud un strigăt de disperare:
- ce este asta, tot ce mă înconjoară?
- de ce sunt eu aici?
- ce rost am?
- unde se îndreaptă lumea, omenirea?
În loc de răspuns, doar liniștea, tăcerea…




Despre filozofia țiganului Rupert
(231)
Rupert- țiganul este un mare risipitor de bani…
Cum face rost de niscaiva bani, una- două se se pune să-i toace; întrebându-l de ce procedează așa, acesta îmi răspunde simplu:
- Domnule, mai bine să le duc dorul decât să le port grija…
- Și mâine, îl întreb pe Rupi?
- Stai liniștit, până atunci mai e!




Despre o seară de iarnă
(232)
Flori de gheață îmi bat la geam; după o zi geroasă urmează o noapte și mai friguroasă…
Citesc „Antimetafizica”, o carte cu și despre Nichita Stănescu.
Recitesc, apoi, ca …aperitiv, povestea „Bradul”a lui Andersen; cât adevăr, cât farmec, câtă simplitate în această istorisire artistică despre viața unuia dintre milioanele de arbori tineri cu soartă de…pom de Crăciun!




Despre dorul de alte vremuri(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(233)
Dezgust, teamă, neputință, zădărnicie…
„ Zâmbește, mâine va fi și mai rău!”
Nicio modalitate de ieșire din harababura aceasta existențială.
Aș vrea să… zbor cu cinci sute de ani în urmă, ori cu cinci sute de ani înainte, căci ceea ce se întâmplă în acest prezent bizar, banal, schingiuitor, totul acoperit, poleit fiind cu minciuni- este greu suportabil.




Despre flori și morminte
(234)
În spatele Spitalului, se află unul dintre cimitirele orașului…
Este întâi noiembrie, ziua în care ne aducem aminte de cei plecați dincolo, în lumea umbrelor, aducându-le o floare, ori aprinzându-le o lumânare pe ale lor locuri de veci.
Remarc una dintre vizitatoare, o doamnă prezentabilă, tânără, îndreptându-se țanțoșă către poarta cimitirului: în mâna ei- un mare buchet de flori…artificiale, nereușite, disonante prin culorile țipătoare, nefirești.
Un buchet care va profana, cu siguranță, mormântul pe care va fi depus…




Despre bomboanele lui Stalin
(235)
Citeam undeva despre felul în care comuniștii sovietici luau în derâdere orice credință în lumea de dincolo, cea de după moarte.
Pe vremea lui Stalin, educatoarele din grădinițe supuneau copiii la următorul experiment: cereau acestora să închidă ochii și, apoi, să se roage lui Dumnezeu pentru a le aduce bomboane.
Deoarece nimic nu pica din cer, ele îi îndemnau mai departe :
- Acum rugați-vă tovarășului Stalin!
În timp ce prichindeii se rugau, cu ochii închiși, educatoarele puneau pe fiecare masă o pungă cu dulciuri.
- Rugăciunea, către Dumnezeu, nu vă poate ajuta cu nimic- spuneau educatoarele; singurul care vă poate satisface orice nevoie este doar tovarășul Stalin!




Despre măsurarea unui timp
(236)
Ca unitate de măsură pentru durata unei vieți putem adopta distanța în timp dintre prima și ultima inspirație.
Toată viața, toată existența noastră nu facem altceva decât să exersăm, tot timpul, acest exercițiu: inspirație, expirație…
Apoi, într-un final, mai expirăm o dată…și gata!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!