21 April 2008
Soarta mă uimește uneori.
Nu știu ce să spun și zic atât: mi-a tremurat sufletul în mine și mi s-a încrâncenat carnea și mi-au amorțit buzele și ochii.
N-am cum comenta și îmi vine să urlu într-un fel și să …nu știu ce să fac în altul
Nu o să înțeleg poate nimic nici acum fiindcă poate nu e nimic de înțeles
Cre’ că o să mi se ascundă în suflet imaginile și gândurile și vorbele.
Nu cre’, nu pot și nu vreau să ințeleg mare lucru…O lacrimă și un nou fragment de gând ce îmi încrâncenează sufletu…
Să ne dea putere și să ne ierte pe toți…
Imi spui lucruri pe care nu le înțeleg și îmi ascunzi lucruri pe care sufletul meu refuză să le rostească.
Totul e bine, nu-i așa? Viața merge minunat înainte și nici un trunchi de copac nu o curmă și nimic nu sfarmă albastru în fărâme.
Am nevoie de puțină lămâie ca să nu mi se facă rău numai la încercarea de a nu gândi negânditul….
Am nevoie de un cuvânt, de un strop de rouă sau de o ploaie zdravană de vară care să mă ude până la neființă ca să-mi pot șterge amarul ăsta din gând.
Am nevoie să merg la nesfârșit și nu mai pot sta.
Mă duc să mă plimb, să înec gând și realitate și imagini și tot

O zi mai târziu: m-am mai dezmeticit oarecum și nu vreau să uit să mulțumesc. Gândurile încă mi se mai așează așa că nu pot și nici nu vreau să vorbesc despre concluzii.
Tot ce am mai observat și azi e ca nu pot să privesc pozele de la accidentul tău fără helas lângă mine. Nu sunt imagini care să-ți facă rău, doar niște fiare în șanț. Oare teama îmi provoacă răul ăsta fizic?