A patra lună. Consemnează sfertul de an, drumul fără întoarcere, însă instabil, undeva balansând amintirile între 'a se renunța' și 'a se continua'. Înrădăcinată în ploi parfumate entuziast de către violetul liliacului, prierul nu e deloc prielnic pentru suflete. Se înverzesc de scârbă pomi și nori, se înstrăinează frigul de cald, luna de soare, rațiunea de instinct. În spatele fiecărei dimineți și-a fiecărei draperii, femeia ce strălucește a dragoste și-a nerv, miroase și în aprilie precum miroase mereu - a flori mortuare. Am oasele prea subțiri pentru vântul gândurilor. Am venele prea propice pentru furia fluidă. Se nasc mereu femei ca mine. Cu păr, fără păr, cu mâini, fără picioare, înaripate-incornorate, în Þara Minunilor sau Þara Minciunilor, în metrou sau pe saltele zgâriate de unghii. E prea brusc, totul e prea brusc. Timpul ar trebui să vină cu paranteze între îngheț și dezgheț, între înainte și după, clar delimitate drept trecut și viitor. Prezentul ar trebui să aibă o paranteză în care să te poți ghemui sau întinde. Ar trebui să aibă propriul tavan palid pe care să cauți puncte și să le unești cu degetul. Tavanul uitării. Și unde-ar aluneca mai bine paranteza mea decât între un rânced à la martie și un crud à la aprilie? Finitele ore să devină nesfârșite, infinitele cuvinte să devină tăcerea în care să se scalde limitatele minți. Doar un lac, rotund de primăvară. De-atât avem nevoie. Un lac pe care să-l încercam cu degetul, timizi, dar totuși încrezători. Apa să-i fie rece, dar treptat, să devină caldă, odată cu trupul nostru umed. De ce nu ne-am înmuia coloanele vertebrale în apa vindecătoare a prezentului? De ce mereu e alb sau negru, ieri sau mâine, eu sau tu, eu sau Universul, eu sau tot, totul sau nimic? Ce s-a întâmplat cu griul -singurul gri pozitiv- de azi, griul nostru, griul mediocrității, dar în același timp al comprimisului cu timpul? Am devenit pensule incapabile să picteze-n gri, văzând mereu lumină sau întuneric în loc de apus. Singurul moment ce contează, oricât de înspăimântătoare ar fi perspectiva abandonării tuturor punctelor de sprijin îngropate în trecut sau viitor e prezentul, secunda 0 a orei 0. Secunda echilibrată, secunda balansului perfect static a celor două talere filozofice: hedonismul și existențialismul. Mi-e scârbă de carpe diem, mi-e scârbă de memento mori sau de Isaia 22:13 "Mănâncă, bea, și fi fericit, pentru că mâine murim". Dar dacă mâine murim? Dacă mâine nu e? Și în muritorul cu aere de nemuritor secunda nu se va mai zbate niciodată, iar talerele se vor preface în nisipul scurs pe fundul propriei clepsidre. "Cu disperarea începe adevăratul optimism" și-adevăratul existențialism, pe care-l percep simplist drept dorința de a fi. Doar tu, cu accesoriile umane sau materiale de rigoare totuși, dar cu propriile picioare drept fundament. În cadrul aceluiași existențialism, omul e într-o continuă definire, o definiție mereu deschisă. Definirea începe cu acceptarea imposibilității ei, presupun. Cu acceptarea faptului că "la om -și numai la om- existența precede esența". Mereu suntem, mereu sunt, și după predicatul meu preferat, apar numele predicative. Pentru mine sunt, pentru lume sunt în van. Esența rămâne captivă existenței, călăul omului, călăul meu. În timp ce existența își arată mândră față, esența se-ascunde în spatele ei și mă întreb care e adevărata mască. Deșertăciunea traiului sau traiul deșertăciunii? Care dintre cele două cere abandonul? Care va ceda? Fără nimic fix, fără măcar o zi definită concret drept a mea, a lui aprilie sau a noastră cum reușesc de fiecare dată să plantez sămânțele certitudinii? Poate că certitudinea nu e decât fructul pasivității, fructul unei mame neafectate de consecințele gustului amar al propriului fruct. Până la sfârșitul lunii, rămân Aprilia. Până la final rămân om. Tot ce se întâmplă între cele două capete e al meu. Nu poartă niciun nume.