Se trezește aproape în fiecare dimineață la aceeași ora.Se ridică în capul oaselor și în capul ei răsună și vag și prezent și confuz și neconcordant, ceasul deșteptător,deși l-a oprit.Este prima senzație în fiecare zi și este și o senzație veche și o senzație nouă.Un fel de verigă ce leagă trecutul de prezent.Oricum ea o adoră.Este un foc de artificii al simțurilor ei,care culminează cu deschiderea largă a ochilor,ca și cum ar lăsa toată lumina dimineții să-i inunde sufletul.Liniștea o propulsează spre gândire.Uneori lucrurile banale sunt greu de procesat.Urmează pașii pînă la baie,urmează oglinda,reflexia imaginii cu chip vioi în unele dimineți,cu chip apatic în altele,cu chip straniu și tulburător.În fiecare dimineață aceeași descoperire marcantă:are privirea prea patrunzătoare chiar și pentru reflexia ei.Îi tulbură sufletul.De fapt își tulbură sufletul.Realitatea,realitatea e dură!O simte pe propriul psihic.Simte cele douăzeci de kilograme ca pe un dușman.E o luptă între cele douăzeci de kilograme în plus și cele patruzeci normale.Își resimte deci o parte a corpului ca pe un dușman,deci își urăște o parte a corpului.Și este o luptă care-i cauzează gândire negativă dar și atitudine pozitivă autocompătimitoare.
Clar e vorba de un dezechilibru psihic care-i zguduie ființa.În fine!(știm că este extrem de fals acest "în fine").Inima ei este umbrită de nesuferita negură a fricii si nesiguranței.Răspuns ,are ea într-o chestiune.Știi vreodată să raspunzi la întrebarea:știi ce ai?
Nu!Pentru că poți pierde totul într-o secundă.Deci trebuie,în orice secundă,a gândi că poți avea totul,dar la fel de repede și în aceeași măsură,că poți pierde totul.
Să ai simțul eșecului și să acționezi cu o secundă în avans.(...)Așteptând să fie salvată și-a dat seama că ea însăși este salvarea ei și salvatorul ei.Îi este frică să iasă din carapace,nu are curaj,s-a robotizat.E și fericită,e și nefericită,dar merge mai departe...