poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-12 | |
Noi, românii avem tendința de a uita prea ușor. De la mână până la gură, cum se exprima plastic un filosof român. Sună destul de banal pentru anumite cercuri intelectuale dar cred că nu avem încă acest drept, de a uita. Pentru a-l fi dobândit ar fi trebuit să ne curățăm societatea de rădăcinile ei comuniste, de bălăriile și buruienile din acea perioadă care, nefiind smulse din rădăcină la timpul potrivit au ajuns să crească frumos, vertical, către soare iar cum ele au fost și sunt mult mai viguroase decât celelalte plante normale (flori sau lanuri de porumb, secară, orz și grâu în cazul în care ele mai sunt cultivate în România) au extras din darnicul sol al României cea mai bună sevă. Dar oare poporul roman nu este un popor vegetal, după cum spunea cineva, un poet, mai demult?! Departe de mine intenția de a re-re- analiza pentru a mia oară tarele noastre istorice. Rândurile de mai sus au fost doar tristă constatare. Ca și aceasta: buruienile neplivite la timp încearcă din răsputeri să dobândescă statutul de respectabilitate, vezi și reușita lor în a scoate pe tușă C.N.S.A.S., singura instituție care putea să le deranjeze afacerile și să le creeze probleme chiar și de imagine. Cum aceste buruieni au acaparat o mare parte din capitalul financiar al României acest proces este destul de ușor de realizat: din păcate până și respectabilitatea a ajuns să fie cumpărată. Înainte de 1945 situația nu era chiar așa. Respectul nu se cumpăra, se obținea după ani de trudă onestă, indiferent de domeniul de activitate. Departe de mine gândul de a idealiza acea perioadă însa pare clar acum, chiar și pentru un spectator neavizat că acele timpuri nu erau dominate de impuritățile aduse la suprafață de comunism.
Căutând prin vechi dosare de familie am găsit două pagini dactilografiate, îngălbenite de timp. Am aruncat o privire superficială așteptându-mă să găsesc vreo scrisoare sau vreun document notarial, o lista cu bunuri sau, în cel mai fericit caz, actul de vânzare-cumpărare al unei case burgeze pe care, mă gândeam naiv, să o pot revendica. Mi-aș fi ocupat zece-douăzeci de ani din viață prin instanțe. Dar nu, am găsit autobiografia bunicului meu. Nu știu de ce și-a scris această autobiografie însă la începutul anilor 1950 de cand colile dateaza aveai nevoie de o astfel de hartie pentru orice fel de angajare, pentru a-ti inscrie copilul la liceu, pentru a putea promova, pentru a te puta muta. Scopul ei era simplu: asupra ta plana suspiciunea de vinovăție pe care tu trebuia să o înlături dând cât mai multe detalii verificabile asupra parcursului tău în viață dar și asupra oamenilor cu care ai intrat în contact. Un astfel de document ar trebui inserat ori în manualul de literatură română ori în cel de istoria contemporană a României. Sau poate în ambele. Transcriu cu fidelitate conținutul celor două pagini pentru a oferi un modest studiu de caz: cum trebuia un om simplu să-și recompună autobiografia pentru a-și susține o cerere și pentru a dovedi că este un element sănătos, care merita ajutat de către mărinimoasa Republică Populară. Nu este un document din arhivele C.N.S.A.S. dar valoarea lui simbolică este la fel de mare. „Constantinescu Gheorghe, născut în orașul Câmpina, raion Câmpina, regiunea Ploești la data de 3 noiembrie 1921 în prezent grefier principal la Tribunalul Popular Raional Reghin, regiunea Autonomă Maghiară, căsătorit cu Lates Rozalia, am un copil de cinci ani. Nu am avere personală. Părinții mei sunt Constantinescu Vasile Chiriac și Constantinescu Voica. În trecut tatăl meu a fost birjar iar mama casnică. De la război încoace tata nu mai lucrează nicăieri fiind bătrân și bolnav (un timp a fost paznic la o cooperativă). În trecut tata nu a avut avere în afara trăsurii și a calului. Astăzi nu are nimic. Mama și în trecut și astăzi are circa jumătate de jugăr de teren fânețe primit drept moșternire de la părinții ei. Nici unul dintre ei nu a făcut politică, nici în trecut nici astăzi. Tata nu are nici frați, nici surori. Mama știu că are un frate și câteva surori. Fratele ei se numește Ghica Melicescu, a fost și este preot ortodox. Nu știu câtă avere a avut. Știu că are o casă. Nu știu dacă a făcut politică deoarece nu am avut legături cu el. Dintre surorile mamei îmi aduc aminte de Lina Olteanu, văduvă de război, săracă. Subsemnatul am numai trei surori: Constantin Leontina, Meltzer Ana și Giosanu Rodica. În trecut Meltzer Ana a fost croitoreasă având un atelier mic propriu. Avere personală nu au și nici nu au făcut politică. Sunt căsătorit cu Lateș Rozalia, din Reghin, casnică. Nu a făcut politică nici în trecut și nici astăzi nu face. Posedă o jumătate dintr-o casă compusă dintr-un total de trei camere, moștenire de la tatăl său. Părinții soției mele au fost Lateș Adalbert, decedat de vreo douăzeci de ani. A fost mic meseriaș (sitar) iar ca avere a avut casa despre care vorbeam mai sus. Politică din câte știu nu a făcut. Mama soției este Lateș Rozalia și după moartea soțului a devenit meseriașă (sitară). Politică nu a făcut. Soția are numai un singur frate, Lateș Adalbert, în trecut și în prezent muncitor electrician-mecanic. În trecut nu a făcut politică. Domiciliază în prezent în orașul Bistrița. Subsemnatul am început școala primară în anul 1928 în orașul Câmpina pe care am terminat-o în anul 1934 când am fost înscris la Liceul Teoretic Dimitrie Barbu Știrbei din Câmpina. Nu am putut termina decât patru clase de liceu pentru că în anul 1938 am fos retras. De la data când am fost retras de la liceu pentru că și mai înainte activam în gruparea sportivă Sportul Muncitoresc, condusă de comunistul Nicu Rădulescu, acesta fiind și directorul cinematografului Casa Poporului din Câmpina, am fost angajat la cinematograf ca ajutor de operator. Am lucrat aici până în noiembrie 1939 când am intrat ca practicant la Judecătoria Câmpina unde am stat până în februarie 1942 când am fost încorporat ca militar activ. După cum am arătat, în tot acest timp am activat în acest club sportiv ca jucător de foot-ball însă politică nu am făcut fiind prea tânăr și necunoscând lupta politică. Am fost încorporat ca militar activ în februarie 1942 în cadrul Regimentului 7 dorobanți-infanterie Ploești. După un an și jumătate am fost vărsat la Brigada a 13-a infanterie Târgoviște ca secretar. În primăvara anului 1944 am plecat pe front cu Brigada a 13-a infanterie în Moldova fără să iau parte la lupte deoarece tot timpul am îndeplinit funcțiunea de secretar. Decorații nu am primit. După 23 august 1944 am fost vărsat la Regimentul 1 Vânatori-Ploești tot ca secretar iar în mai 1945 am fost lăsat la vatră cu gradul de caporal. În străinătate nu am fost niciodată. Nu am nici rude în străinătate. În afara limbii române nu cunosc o altă limbă străină. Înainte de anul 1944 nu am făcut parte din nici un partid politic. Din anul 1939 până în 1947, cu excepția serviciului militar am lucrat la Judecătoria Câmpina ca practicant iar în aprilie 1947 am fost numit impiegat la Judecătoria Mixtă Reghin. De atunci, fără întrerupere lucrez la aceeași insituție, azi Tribunalul Popular Raional Reghin. Am îndeplinit funcția de impiegat apoi referent și grefier de ședință. În perioada ilegalității nu am avut nici o legătură cu P.C.R. În anul 1946 m-am înscris ca membru în P.C.R. iar astăzi sunt în P.M.R. De când sunt membru de partid am avut diverse munci, responsabil organizatoric, responsabil administrativ, responsabil cu agitația și propaganda iar astăzi sunt secretarul organizației de bază a Tribunalului Reghin și propagandist Istorica PCUS la cercul Tribunalului Reghin combinat cu Procuratura Reghin. În 1953 am fost și membru în Comitetul Raional. Din anul 1950 până în prezent sunt membru în Comitetul Raional Sindical ca responsabil sportiv, președinte al colectivului sportiv Progresul Reghin. Ca persoane care mă cunosc din școală până în prezent indic pe:” și urmează o listă cu douăzeci și cinci de persoane, probabil prieteni sau cunoștinte de-ale bunicului, nume însoțite de adresele lor. Pentru ca organele să-i probeze spusele. Sunt fascinante mai multe aspecte pe care trebuia să le subliniezi în acea perioadă. În primul rând era absolut obligatoriu să arăți că ești sărac, că nu ai nimic. Te delimitai automat de clasa abominabilă a exploatatorilor veroși asupra căreia propaganda oficială tuna și fulgera iar organele de anchetă operau la 3 dimineața. Dacă înainte de 1945 nu aveai nimic nu ai putut exploata pe nimeni. În cel mai bun caz te puteai declara ca făcând parte din clasa muncitoare și anexele ei, în categoria exploatată a populației chiar dacă, în mod evident, nimeni nu te exploatase în mod deosebit înainte de 1945. A nu avea nimic reprezenta o virtute, aproape în sensul creștin al noțiunii de sărăcie. Nu erai corupt de verbul „a avea”, un verb care puțea atât de rău a burghezo-moșierie. O crasă ipocrizie dar care a funcționat drept parte din ideologia oficială pentru mult timp. În acel timp uitat de mulți tineri români care se fandosesc căutând resurse nobile in stângism, uitând ideea lui Þuțea conform căreia Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu. La două trei rânduri bunicul meu specifica dimensiunea politică fie a membrilor familiei sale fie a sa în anumite momente din viață (mențiunea legată de activitatea politică apare de nouă ori în cele două pagini). Cea mai delicată parte a autobiografiei bunicului meu este recunoașterea că un unchi era preot ortodox. Imediata adăugare că nu avea legături cu el nu putea să înlăture această pată biografică. Probabil că bunicului meu nu i-a fost frică să treacă acest detaliu familial neplăcut pentru că dosarul lui era oricum solid. Regimul comunist nu era de aceeasi parere cu vechea zicală românească „nu-ți alegi tu familia sau rudele” dimpotrivă, erai strâns legat de familie pentru că, la o adică, să fi răspunzător pentru ea. Să plătești pentru deviațiile vreunui membru sau altul deoarce individul era luat ostatic de către Sistem. Soluția găsită de Lenin (folosită de el în timpul războiului civil) și Stalin nu era o noutate absolută, se practica curent prin Evul Mediu asiatic: luarea familiei ostatică. Oare câți domnitori români nu au fost forțați să-și trimită fiii la Stambul ? Scopul acestei practici incredibile era simplu: reprimarea oricărei tentative de rezistență, înăbușirea în fașă până și a gândului că rezistența era posibilă. Dacă alegeai să reziști Securitătii prin forță (și arme se găseau din abundență în acea perioadă în România) familia ta urma să simtă mânia dictaturii proletariatului. Dacă în prezent aproape fiecare român care este activ pe piața forței de muncă deține câte un Curriculum Vitae, mai profesionist realizat sau nu, mai umflat sau autentic, în anii 1950 autobiografia ținea locul CV-ul clasic. Existau deosebiri fundamentale între autobiografia stalinistă și CV-ul burghezo-capitalist. În CV-ul normal nu ești obligat să-ți enumeri toți membrii familiei și nici să specifici dacă au facut sau nu politică. Nu este nici recomandabil să-ți treci întregul patrimoniu, această prevedere legală este obligatorie pentru funcționarii publici care trebuie să completeze o declarație de avere. O autobiografie stalinistă neconformă cu normele sistemului putea foarte bine să te conducă la pușcărie și chiar la moarte. Nu a fost și cazul bunicului meu. „Transmiterea de la o generație la alta a experienței colective este esențială pentru supraviețuirea comunității” (Horia Roman Patapievici -„Politice”). Iar experiența colectivă nu poate exista fără experiențele individuale. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate