Tot îmi zici să dorm lângă pietre și, pentru că nu-ți plac "de ce?"-urile, îți raspund: ca să le fur din vis?

Azi cobor cărarea la parcul pentru joacă... mame, copii, băț și câini. De data asta, tata e departe, pe munte, adună pietre să le trimită copilului. De la el o am pe aceea pe care vroia cu insistență să mi-o cumpere un specialist. Auzi! O piatră de vânzare, când ea a călătorit de la munte, prin izvoare, până la mare, a ajuns cu intersecția la impresia că atinge un pic de țărm!... s-a așezat în palma ta, pe cărările inimii, lângă scoici... le-ai rostogolit și-ai zis 7! Am râs, simțeam ce va urma. Ce zici? Să-ți traduc?
.......................
Tu ești sângele, eu sunt venele
Tu paradoxul, eu adevărul
Tu iertarea păcatelor mele
...........am pierdut șirul, s-a dus în altădată!..."Casă albă, dragă mie,/ Ce-a fost soarta să ne fie!......" la piatra aceea de sub stejarul bătrân, într-o curte în care intri cu pasul sărutat mai întâi, ca o cruce după rugăciune, tăcut și iertat… Un câine odihnește și el amintirea unui gând. Mă vede. Jenat, se scoală și se duce puțin mai departe, la un vecin unde e o Creangă cu amintiri din copilărie. Rămân doar cu El. Îi pun mâna pe fața-i încrustată în piatră, îi fac nod de semn celui care i-a urmat. Prin mine coboară cărarea unui secol de uitare de la un capăt la altul. Plouă a doua oară pe piatră. Miroase a poezie și a 7 trandafiri cu buzele petalelor roșii.

E toamnă și nu-mi mai e a dat cu zarul. Ascult rostogolirea pietrei și a scoicilor într-o sferă. Ma uit în ochii lui și început de primăvară ajunge în mine.