Despre mistere ale creștinismului
(140)
Isus se naște de două ori: o dată, în ceruri, din tată, fără mamă; a doua oară, pe pământ- din mamă, fără tată…
Apoi, a treia oară: reînvie din moarte!
Mistere, taine…unde mintea nu își are rostul.
La credință, speranță, dragoste,la pace și la liniște,
ar trebui să ne slujească mintea- și ar fi de-ajuns!
Ea însă este improprie la astfel de...servicii!




Despre un balon roșu(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(141)
După- amiază de brumărel atotveștejitor…
Duioasa, blânda toamnă galbenă, arămie, se revarsă în valuri de culori pastelate peste întreaga vegetație.
Pricini de serviciu, însă și o chemare irezistibilă a naturii ademenitor înveșmântate, mă poartă pe cărările silvestre ale văii Repedea.
În pădurea aproape despuiată de podoaba de frunze, pe un versant, nu departe de drumul forestier, zăresc un fuior dens de fum; pare să fie un început de incendiu, probabil cauzat de vreun turist neglijent.
Apropiindu-mă de locul cu pricina, văd o vatră cu un foc abia încropit din vreascuri și uscături. Alături, o colibuță, înjghebată din nuiele de alun încovoiate, acoperită cu bucăți de folii de nailon murdare, ferfenițite. În colibă- un ins chircit, doarme pe niște cârpe infecte, îngrămădite sub el.
…Trezit din ațipeală, aflu că omul este din Vlădeni, că se numește Scutaru Albin și că are doar șaptesprezece ani!
Din scurtul dialog înfiripat cu acest sihastru, reiese că venise ca să-și caute de lucru în Sivian, însă negăsind, văzut fiind de către polițiști în repetate rânduri umblând teleleu în localitate, aceștia l-au alungat amenințându-l cu amenda.
Cum fără bani nu cutează să meargă acasă, adăpost neavând în altă parte, s-a retras în pădure…
Seara coboară la containerele de gunoi, de lângă casele de odihnă, de unde își scoate cele de-ale gurii.
Îmi arată că aseară a găsit, printre resturi, un borcan aproape plin cu sare precum și un balon roșu, nespart: suflă în el ca să-mi dovedească! Se bucură mult pentru acest balon pe care dorește să-l dăruiască surorii sale, de nouăsprezece ani…
Instinctiv scot din buzunar o bancnotă de 10 lei pe care i-o dăruiesc. O ia cu o mișcare rapidă, fără să-și ridice privirea de pe această hârtie trandafirie, continuând să o țină în palma-i întinsă, rostind ca pentru sine, cu capul plecat:
-O să cumpăr, cu acești bani, două ceasuri: unul pentru mine, altul pentru tata…cu toate că acesta m-a bătut foarte tare, spunându-mi, înainte de a mă alunga de acasă, să mă duc unde văd cu ochii, să lucrez ce-oi ști, dar fără bani de o mașină să nu îndrăznesc să mă mai întorc acasă!
După o vreme în care tăcem, crunt, amândoi, bietul pustnic mă întrebă:
- Domnule, nu-i așa că acum suntem în luna aprilie?…
După o pauză prelungită, suspectă și pentru interlocutorul meu, se gândi probabil să-mi vină în ajutor, adăugând:
-… Ori poate este luna mai deja și eu nu îmi dau seama!?…
După alte clipe de tăcere, văzându-i ochii rugători, mă hotărăsc să-i spun…adevărul:
- Nu prea…nu este nici luna aprilie, și nici mai…acum este luna în care frunzele îmbătrânite, moarte, cad, pe când în aprilie-mai ele abia se nasc.
Acum frunzele sunt obosite, ruginii, pălite, abia mai poți vedea vreuna pe arbori, uită-te!
- Eu nu mă uit, domnule, pe dumneavoastră vă cred; păreți un om bun, așa că, vă cred…dar spuneți-mi, totuși, ce lună e aceasta pe care o trăim acum, că eu nu îmi aduc aminte să mai fi trăit o lună ca aceasta?
- …Octombrie, octombrie se numește luna aceasta Albine; de-acum pădurea se pregătește de somnul de iarnă, va veni frigul, zăpada, iar coliba te este mult prea șubredă pentru a-i ține piept gerului, nămeților…va trebui să pleci și tu!
- Am să plec…nu știu unde: acasă mi-e frică de tata, jos în localitate, de polițiști…
- Pleacă, Albine, pleacă!…
- Voi pleca, domnule, dar vă rog să mă mai lăsați!
- Eu te las, însă toamna e târzie, frigul, zăpada care se apropie nu o să te lase…
- …Vă rog să mă mai lăsați, eu aici mă simt cel mai bine.
- Bine, cum vrei.
- Mulțumesc, domnule!…
A doua zi, în amurg, după ce am adunat de prin casă haine și ceva mâncare, merg să îl caut iarăși pe Albin în sihăstria lui…
Urc versantul către sălașul improvizat al acestui năpăstuit, răvășind frunzele căzute, foșnitoare. Zăresc coliba, vatra cu bucăți de crengi parțial arse, negre, carbonizate, alături cu grămăjoara de vreascuri neatinse de ieri; în colibă nimeni…
Doar bulendrele mizere, soioase iar pe acestea… bucăți ale balonului roșu spart!
Deși sunt convins că Albin a plecat, îi las totuși, într-un colț al adăpostului, pachetul adus anume pentru el.
Părăsesc acest loc fără să mă mai uit înapoi, propunându-mi să nu mai revin aici nicicând…