Iar mi s-a întâmplat. Eram în metrou, îmi vedeam de treaba mea uitându-mă în podea și gândindu-mă la mulțimea de probleme care nu-mi dădea pace, și l-am văzut. Iar! Era același băiat, îl recunosc după geaca albastră care iese în evidență și după freza aiurită...

Stătea sprijinit de o bară, cu niște căști în urechi, și râdea. Nu, nu râdea cu voce tare, dar avea gura până la urechi... Se uita la noi ceilalți de undeva de sus, și parcă râdea de noi. Noi, oameni serioși, abătuți, posomorâți, cu probleme la serviciu sau suferințe cauzate de "iubire", ajunsesem să fim bătaia de joc a unui... nebun! Era nebun, se uita la noi ca la un spectacol de circ ce îl făcea să râdă, parcă nu mai văzuse oameni posomorâți... Mai mișca și din picior în ritmul muzicii, și uneori îl vedeam dând și din buze, ca și când ar cânta. La început am crezut că vorbește la hands free, dar nu era asta... cânta și zâmbea!

Parcă îi și văd zâmbetul ăla, profund instalat pe fața lui, zâmbet pe care nu ai putea să îl dai jos nici cu răutate, nici cu indiferență, nici cu ură... Ce mi s-a părut și mai rău e că o fată care stătea pe scaunul din fața mea, se uita la el. Am văzut-o: când el se uita în altă parte, ea se uita la el, apoi când el își întorcea privirea zâmbitoare, ea lăsa privirea în jos și zâmbea ușor... Ce înseamnă asta?? La mine de ce nu se uita??

Ajunsesem să fiu foarte intrigat... Măcar am avut noroc cu un domn care era lângă ușă, l-a văzut pe nemernicul ăsta că zâmbește așa puternic, și i-a aruncat o față din aia acră... Bine i-a făcut! Să se învețe minte să mai stea în metrou cu zâmbetul pe buze... Metroul e pentru noi, ăștia care suferim, care nu dormim câte două nopți... Ne recunoști după fețele amărâte și lungi, după lipsa oricărei sclipiri din ochi... Nu e pentru oamenii fericiți, fără nicio grijă și nicio problemă, oameni care nu știu ce e suferința.

Îl mai văzusem eu și la Cora, cânta printre rafturi ca și când era singur acolo, și mergea în ritm de dans, și îl mai văzusem de câteva ori și pe stradă, tot așa…

Coincidența a făcut ca în acea zi, băiatul să coboare la aceeași stație cu mine, la Izvor. Eram în spatele lui, și cum a ieșit din metrou, a făcut așa un salt în sus, ca și când dansa step... și l-am auzit cântând ceva, nu am înțeles ce... A urcat scările în viteză, și când a ieșit sus, la soare, s-a învârtit așa pe loc și râdea... apoi a plecat mai departe privind spre cer...

Simțeam în mine o revoltă în ceea ce-l privea, ce avea băiatul ăsta de era așa vesel și fericit?? Eu abia dacă îmi mai aminteam când mi s-a întâmplat un lucru bun care să mă facă să râd din suflet, ca să nu mai zic de ceva care să mă facă să dansez pe stradă... Pentru că da, el începuse să danseze...

A traversat strada și a ajuns pe malul Dâmboviței, pe pista de biciclete, și mergea dansând și sărind... Dansa de bucurie, se vedea clar! Părea că ar fi câștigat la loto sau ceva... Sau poate era îndrăgostit, cine știe? Și am traversat repede și eu, și am început să merg în spatele lui, să îl urmăresc mai bine... Și atunci l-am auzit ce cânta... Dar cânta cu voce tare, nu se jena că pe partea cealaltă a străzii treceau oameni supărați și triști pe care i-ar fi jignit cu râsul și bucuria lui, el cânta în loc să fie serios și sumbru:

"Tu frumoaso, tu nebuno, fata mea cu gust de fragi... Soarta rogu-te îmbun-o să mă scald în ochii-ți dragi... Tu porți roua în privire, nelumește de firesc, Și ți-aș fi pe viață mire, de prea mult ce te iubesc!"

Cânta cu atâta bucurie în glas, cânta de parcă cineva l-ar plăti un milion de dolari pentru asta, cânta și râdea, și sărea în sus atunci când spunea "de prea mult ce te iubesc"… Era incredibil de urât ce făcea, nu avea pic de rușine, m-a enervat atât de mult! Cum poate cineva să fie atât de nepăsător și egoist??

Arăta de parcă dacă cineva ar fi trecut pe lângă el, ar fi fost în stare să-l ia în brațe și să îl strângă tare... Arăta ca și când ar fi iubit pe toată lumea, ca și când nu-i păsa că oamenii sunt răi, reci și nepăsători, părea că el îi iubea pe toți, așa de tare zâmbea... Și se vedea clar că zâmbetul nu era unul superficial așa cum eu eram obișnuit să văd în jurul meu și la mine, era un zâmbet venit de undeva din interior, asta era clar... Se simțea: radia!

Ce om domnule, cum să nu-ți pese că oamenii sunt răi și să îi iubești chiar și așa? Adică ce ar trebui sa fac atunci când cineva îmi face un rău? Să-i zâmbesc și să-l îmbrățișez și să-i spun că îl iubesc? Nu aș face niciodată așa ceva, dar nemernicul ăsta mă făcea să mă simt prost că el părea să facă asta și eu nu... Dar mi-am adus aminte repede că el e ăla nebun, și eu sunt ala normal! Pentru că eu nu răspund răului cu bine, ci tot cu rău, și asta m-a mai liniștit...

Dar mă chinuia încă întrebarea... "Cum?" Cum de era așa de vesel? Câștigase la loto? Și n-am mai rezistat, l-am oprit și l-am întrebat. Și ce credeți că mi-a spus? Zice:

"Râd și sunt vesel pentru că e soare afară și cerul e senin... și râd pentru că dacă nu era soare afară și cerul era înnorat, aș fi râs pentru că erau păsări în copaci și oameni pe stradă! Și dacă nu ar fi fost oameni pe stradă, aș fi râs pentru că melodia ce-o ascult e minunată... Și mai ales râd pentru că nu am absolut niciun motiv serios de bucurie, râd pentru că toate îmi merg prost, râd pentru că oamenii sunt răi și cu toate astea nu mă pot învinge, râd pentru că sufăr și suferința e minunată atunci când te ajută să crești, și râd pentru că dragostea ce am avut-o în mine e încă acolo, și să ai dragostea în tine te face să iubești pe toată lumea, oricât de mult rău ți-ar fi făcut... Și râd pentru că, deși mă doare tare sufletul din cauza multor lucruri, eu aleg încă să râd și să iubesc, și nu să devin un om rece și nepăsător... Râd pentru că dacă aș întâlni un străin pe stradă i-aș zâmbi din suflet, dar dacă aș întâlni pe cineva pe care îl iubesc sau l-am iubit, l-aș îmbrățișa cu toată dragostea, chiar dacă el ar face un efort să-mi zâmbească în mod superficial... Râd pentru că atâta timp cât răul e în exteriorul meu, și nu în mine, pot să râd și să iubesc și să fiu fericit! Râd pentru că oamenii nu știu asta și când le spun nu fac decât să critice sau să râdă de mine... Și sunt vesel pentru că în timp ce eu am doar motive de suferință - aleg să râd, în timp ce motivele lor de bucurie nu reușesc să scoată un zâmbet din sufletul lor, ci doar unul de pe fața lor... Râd pentru că știu că "ți-aș fi pe viață mire, de prea mult ce te iubesc", chiar dacă Ea încă nu există pentru mine, și râd pentru că tu nu realizezi că ești eu... "

Asta mi-a spus, și m-a luat în brațe... Și atunci mi-am dat seama. Străinul acela eram eu. Și atunci am început să râd și să plâng în același timp de suferința care mă făcuse până atunci să stau cu capul plecat și fața posomorâtă la metrou...

E incredibil să simți că iubești pe toată lumea și să simți că vrei să fii bun cu toți oamenii și să contribui la fericirea lor, chiar dacă e doar printr-un un zâmbet cald sau prin faptul că ești suficient de atent încât să nu îi faci să sufere…

Și e minunat să fii împăcat cu tine însuți știind că ai făcut asta, că tot ce ai făcut a fost constructiv pentru tine și pentru alții... Să știi că nimeni nu-ți poate reproșa că nu ai avut inimă la un moment dat și l-ai făcut să sufere... Că atunci când cineva suferea și avea nevoie de tine, ai făcut tot ce-ai putut să-l ajuți, chiar dacă asta te durea enorm și pe tine... Te face să poți să primești răul în tine, știind că dragostea ce o simți are puterea de a-l transforma în frumusețe și căldură…Pe care să le împrăștii apoi în toată ființa ta și în jur…

E minunat, pur și simplu minunat… Căci am un bilet de aur… sau poate 10.000…

A rămas însă un sentiment negativ în inima mea în ceea ce-l privea pe băiatul acela care eram eu... De ce a trebuit să fiu eu? Nu putea să fie altcineva, ca să fim doi? Mai e altcineva? Of Doamne…

"Și ți-aș fi pe viață mire, de prea mult ce te iubesc!!!!!"