Privesc un vis răsturnat încercând să atingă suprafața unei conștiințe
Făcute din cadavre de idei și umbre de sentiment amar cu prea mult fantezism…
Se împiedică de lentilele crăpate uitate pe noptieră…n-aveau nici un sens ochelarii…
Erau ochelari de miop…și normal că i-am spart că doar lumea nu se vede mai bine…prin impresii, prin oglinzi întoarse
Lumea are celule de arătat și neuraminidaze de studiat…nu forme mari – pe acelea le vedeam oricum
Unui miop nu-i trebuie ochelari cu lentile, ci cu găuri ca să caute în el însuși lumina…
Ochelari de cal să-nvețe să privească la cel din fața lui…să îl simtă cu mâinile…să îi simtă parfumul -
Umbra unei matrițe de gânduri…jucând șotron într-un suflet într-o seară de mai…târziu
Inoportun, visul se strecoară printre genele mele
Prea grele pentru semne de punctuație pe harta sufletului,
Pentru pauze între cuvinte,
Șir nesfârșit curgând din mine spre niciunde…
Golindu-mă de povara lor
Iar am scris ca să plângă din mine imaginile ce vor să trăiască,
Să se așterne pe hârtie ca o pasăre pe turnul bisericii
Strângându-și aripile cu sfială să nu deranjeze
Tăcerea ce le e sfântă chiar și necuvântătoarelor
Totul îmi pare un « poate mâine » sau un « poate da », un « poate nu »
Si atunci noi cuvinte îmi curg de sub obrocul minții…degetele-mi sunt ca de lut
Și mă las să cad în plasa unei idei ca-n visele
În care învățam să zbor aruncându-mă de pe un pisc, Dintre nori...
Mă las în voia unor neuroni, nu mai sunt decât o sinapsă ascuțită
Ca un fir de telegraf înroșit de prea multe coduri
Nu mai sunt decât o frunză ce cade
Pe luciul apei nemișcate pierzându-și urma
În cercuri tot mai mari până o va cuprinde
Tot orizontul, tot pământul în care somnul e adânc,
Tot soarele în care mă topesc ușor, încet, firesc
Pentru a cădea din nou peste voi, în voi
Cu primul curcubeu dintr-o zi de oțel...