Michel Dupré ieși îngândurat din clădirea poliției. Mașina lui, un bătrân Volvo verde, aștepta cuminte la câțiva pași. Ajuns la bancă, parcurse repede cele câteva trepte ce duceau la intrare. Însuși directorul, teribil de speriat, îl aștepta la ușă. Se străduia să-l pună în temă, dar din bâlbâielile lui nu reținuse decât cuvintele:
- Tocmai acelea? Tocmai acelea?
Spaima lui era de înțeles. Niciodată un astfel de eveniment nu tulburase liniștea instituției.
Mai mulți colegi interogau personalul. Niciunul însă nu păru să îl bage în seamă, dar nici nu se aștepta să fie altfel. Fiecăruia îi suflase cel puțin un caz, rezolvându-l în stilu-i binecunoscut, lipsindu-i de gloria, binemeritată. Intră nonșalant în camera de valori. Detectivul Grandet era deja acolo. Cu o mină afectată asculta explicațiile unuia dintre angajați, notând conștiincios într-un carnețel.
- Unul dintre hoți a fixat camera pe o imagine veche, de aceea nu l-ați văzut. Nu știu cum a făcut-o, dar vom afla, dădu verdictul.
- Cred că aici e vorba de mult mai mult, se pomeni vorbind Michel.
Grandet îl privi de parcă ar fi văzut o stafie și fără să mai spună ceva, ieși. Plecă și el după ce privirea lui ageră cercetă camera cu atenție.
Într-un birou vecin, polițistul care fusese de pază în noaptea respectivă tocmai era interogat. Flerul îi spunea că individul știe mai multe decât spune. Gândi că n-ar strica să-i bage puțin frica în oase. Se aplecă și-i șopti la ureche, câteva cuvinte.
Grăsanul, somnoros, îl privi nemulțumit. Își dădu seama că nu-i poate ascunde adevărul, și recunoscu spășit că adormise în post. Se întâmplase în timp ce asculta o casetă, plicticoasă zicea el, primită de la fiul lui ce dorea să devină D.J. Adăugă cu glas scăzut:
- Când m-am trezit, în căști se auzea o melodie necunoscută iar pe casetofon am găsit lipit un bilețel cu trei cuvinte: “Încearcă asta, bostane!”
I-a luat caseta. Melodia avea unul din acele ritmuri pe care le fredonezi obsedant.
- Asta e! strigă, trecându-și grăbit mâna prin păr. Știa unde va avea loc următorul jaf: la madame Rossete. Doamna avea un diamant extrem de frumos, trandafiriu, cu nuanțe albastre, un exemplar destul de rar pe piață. O anunță, fără prea multe menajamente, că ar putea fi următoarea victimă. Fără să se piardă cu firea, madame Rossete îl pofti să-și facă datoria.
Seara poposi în luxosul salon ce adăpostea seiful. Trântit într-un fotoliu, mai mult decât încăpător, cu o carte în mână, încerca să păcălească somnul, îngurgitând cantități imense de cafea. Era trecut de miezul nopții când, umplându-și din nou ceașca, simți nevoia să tragă câteva fumuri dintr-o țigară, pe hol. De atâtea ori își promisese că va renunța, dar tensiunea nopților de veghe nu-i ușura deloc sarcina. Fumă grăbit și reveni in cameră. Lipsise cel mult două minute. Se așeză în fotoliu, după care nu mai știu nimic.