Personajele: un doctor bătrân cu ochelarii căzuți pe vârful nasului; un tânăr subțire și blond; o fată îmbrăcată băiețește și tunsă scurt. O lampă cu lumină albă, un fotoliu, o canapea, un pendul.
Actul 1. Scena 1. Tânărul întins pe canapea; doctorul înfundat în fotoliu.
Bătrânul: Visezi?
Tânărul: Dacă visez noaptea sau dacă las frâu liber închipuirii când sunt treaz?
B: Vom reveni la închipuiri! Vreau să știu dacă visezi!
T: Dorm prea puțin ca să și visez. Dar uneori îmi pare că nici nu mă mai trezesc, parcă ar fi un vis continuu. Se poate visa în vis?
B: Nu poți dormi sau nu vrei să dormi?
T: Nu m-a preocupat niciodată lucrul acesta și nici nu cred că are vreo importanță (Se agită. Lumina pâlpâie iar doctorul notează). Uneori nici nu-mi dau seama când se face dimineață, alteori îmi doresc cu disperare să văd zorii. De obicei adorm în zori…
B: Și cum îți petreci orele nopții? Visezi cu ochii deschiși?
T: Da! Întins în pat, plimbându-mă pe străzi, în fața televizorului. Singur… E mult mai multă liniște, am răgazul să trec pe îndelete prin fiecare închipuire, să mă bucur de ea, s-o pun în zeci de versiuni, poate chiar să-mi dau replica în oglindă.
B: Poți să îmi povestești una din reveriile tale?
T: Da!... Cred ca da!... (Lumina devine galbenă.)
Scena 2. Tânărul
Tânărul: Lumina vânătă a amiezii se prinde în pietre. Va ploua pe seară. Vântul șuieră pe drumul șerpuit ce urcă muntele. În dreapta și în stânga case îngropate, cu cerdac și umbrar. Din când în când o pală de vânt aduce mireasma răcorii. În curți, bătrânii stau pe bănci și mă privesc cu interes. Trec prin fața porților joase pe care le păzesc și îi salut. Copii joacă țurca sau bat o minge care nu sare. O dau în stradă. Se opresc din joc și mă judecă în timp ce trec pe lângă ei și le-o înapoiez lovind-o cu bombeul. Drumul se frânge; după colț o alimentară în care două, trei persoane cumpără lapte. Mai sus în chiote și îmbulzeală se taie un copac doborât de furtună sau de bătrânețe. Ocolesc lemnul mutilat și praful. Muntele mă atrage ca un magnet spre vârf : în cotloanele lui verzi și liniștite, pe pământul afânat și mângâiat de iarbă, sub lumina filtrată în coloane de copaci. Departe de oras. O pasăre împlantă un țipăt în cer. Grăbesc pasul…
Scena 3. Bătrânul. Tânărul.
Bătrânul: Ești singur? (Lumina galbenă pâlpâie.)
Tânărul: Nu…
Scena 4.Tânărul. Apare fata. Tânărul se scoală din fotoliu. Merg alături.
Fata: Ghicești?
Tânărul: Nu-mi spune totul zâmbetul tău. Ba mă cheamă; ba mă încearcă; ba te ascunde. Dacă micșorez pasul, pasul tău se iuțește, dacă mă grăbesc, te oprești. Când îți vorbesc mă abați la alte rosturi, când tac, taci mai abitir ca mine.
F: Și totuși sunt mai aproape de tine ca niciodată și vorbim cum nu am vorbit niciodată.
T: Iar zâmbești…
F: Mă simt ca și cum ar fi în jurul nostru zeci de urechi ce ne ascultă și zeci de ochi ce ne privesc. Ca și cum aș fi goală iar zâmbetul acesta mi-ar ocroti pudoarea. Așa că va trebui să ghicești.
T: Să ghicesc ce simți… Să înțeleg că mă îndemni să mă încred mai mult în șoapta sufletului decât în zâmbetul tău alunecos. Ei bine am să le dau forma confuză a cuvintelor în speranța, poate deșartă, că nu voi fi supus unui tir de împunsături… (O pauză). E în tot ce se găsește în jurul nostru un îndemn imaterial de a-mi închipui fericirea alături de tine și de a năzui să o păstrez. Nu este doar o beție cu polen; este scânteia care anunța că două suflete care se completează și se aseamănă s-au găsit. Asta mi-au spus sărutările și îmbrățisările, asta îmi transmite sufletul tău – deși timid din spatele unui zâmbet – asta este ceea ce simt acum. Ar fi mai simplu să spun un singur cuvint…
F: Ce cuvânt?
B: … dar nu cred ca poate sintetiza totul. E ceva ce ne leagă de această clipă veșnică, de acest munte veșnic, de acest sentiment veșnic. Ce păcat că nu suntem și noi veșnici, că nu putem opri momentul, locul, senzațiile și ca le pierdem în uitare. Am însă convingerea că măcar unul din lucrurile acestea trei le vom purta întotdeuna și sper să fie…
F: Dragostea.
T: Poate lucrurile sunt mult mai ușoare decât mi le închipui eu. Poate ar fi trebuit să spun doar firesc și simplu: “Te iubesc!”, să te iau de mână și să te sărut. M-ar fi salvat de zâmbetul tău. (Tânărul o ia de mână și lumina devine roșie).
F: Îți zâmbesc acum cu încântarea că mi-ai deschis poarta sufletului tău și m-ai lăsat să cobor în el. Mă codeam să bat la ușa. Știu că nu-i nevoie să ghicești. Știu ca știi …
B: Da?!...
F: Că te iubesc! Să închidem această clipă și acest loc într-o fotografie. Din păcate a treia dimensiune – de fapt a cincea – nu o vom putea surprinde. (Tânăra se reazămă de un gard. Tânărul o fotografiază. Flash-ul transformă lumina roșie în lumină alba. Tânărul se întoarce pe canapea.)
Scena 4. Bătrânul. Tânărul.
Bătrânul: (Scrie). Concluziile de astăzi: trăiai încă de la început durerea despărțirii. De unde nesiguranța și neîncrederea? Poate încă de atunci pregăteai momentul despărțirii, îl aruncai în viitor, fără dată, dar absolut cert pentru a alunga frica de schimbare și pentru a potența clipa.
T: Da. Poate…