Cu lacrima ce poți să faci, ți-ai pus vreodată întrebarea? Aș chema chiar soarele de sus ca razele să usuce lacrima tristă, căci am ascuns-o după pleoape strâns, să nu mai vezi că ea încă supraviețuiește durerii pricinuite de dragostea ce nu poate fi împărtășită.
Lacrimi, speranțe, amintiri, gânduri, dorințe. Doamne, câte se pot aduna în sufletul unui om!
Uneori e greu a fi înger când omul din noi suferă. Uităm zborul și uităm speranța. Ne mai rămân doar miile de fire invizibile ce ne leagă și ne răsucesc în noi azvârlindu-ne răsăritului.
Port încă nisip plin de întrebări pe tălpile sufletului, iar valul zburdă sărutând iar și iar. Ne agățam de priviri și zâmbete, de îmbrățișări în care eram miez de floare unul altuia și ne deschideam către mâine. Timpul uneori e dușman iubirii și uitam că de fapt tu nu plecai niciodată, respiram cu tine și mă respiram prin tine.
Mereu mi-am spus că nu există poartă unde există iubire. Iubirea respiră și printre gratii iubire și învață să crească floare și dacă e să îi fie sămânță pe stâncă, atunci, îi poate fi.
Mereu mi-ai fost ca o umbră, ca un vis, ca o atingere și întotdeauna am știut că nu se poate ca lacrima întinsă pe fereastră ca o rugăciune, să fie degeaba.
La capătul clipelor mă ții mereu de mână. Tu acolo, eu aici!
La marginea cuvântului stă iubirea...mută...doar existând și iubind! La capătul lacrimii triste stă zâmbetul ce așteaptă să soarbă cu lăcomie durerea din lacrima ascunsă după pleoape!