Despre nașterea unei cărți
(58)
Mă aflu în stadiul de …moșire a unei cărți.
Totul, toți pașii i-am parcurs prin mijlocirea internetului, cu ajutorul unei tehnoredactoare(S.R.) care o să și ilustreze lucrarea.
Ca să ajungă până la tipografie, scrierea a trecut prin felurite faze, piedici neprevăzute, prin tot felul de munci, mici suferințe , apoi bucurii, dezlănțuiri de tensiuni emoționale, ceasuri de veghe și de neliniști.
Am noroc de un sponsor care m-a încurajat, altfel nu cred că aș fi purces la acest drum, nu foarte anevoios, intempestiv însă în acest moment al existenței mele.




Despre o toamnă de altădată( Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(59)
E toamnă iarăși…
Este anotimpul când frunzele ruginii părăsesc copacii, căzând ca niște lacrimi uscate ale acestora; este anotimpul când păsările domestice încearcă cu disperare să se ridice, sub imboldul instinctului, în tării…să plece, precum odinioară, în țările cu un singur anotimp. Zborul lor scurt, la mică înălțime- zbor greu, stângaci- țipetele lor deznădăjduite, urmate de noi și noi încercări, și de tot atâtea eșuări, această neputință a lor de a pleca, din pricina aripilor ingrate, trădătoare, are ceva dramatic, înduioșător…
E iarăși toamnă…
Și iarăși început de an școlar…
Și ca acele păsări neputincioase, mă simt și eu când orice încercare a mea de a mă alătura și eu „cârdurilor” vesele, zgomotoase, de școlari este zadarnică.




Despre o lucrare la care nu am mai participat( Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(60)
La propunerea colegului F. urcăm pentru trei zile la munte, pentru a efectua o punere în valoare în munții Gurghiului. Până în localitatea V. călătorim cu autobuzul; de aici, mai apoi, ne continuăm drumul, până în creierii muntelui, cu mocănița, trenul forestier.
Leneș, pufăind, acesta șerpuiește în sus pe valea Corbului…
Alunecăm încet pe lângă parchete terminate ori în curs de exploatare, pe lângă depozite forestiere intermediare.
Ne apropiem, încet- încet, de niște uriașe furnicare fumegânde situate într-o poiană: sunt trei bocșe de mangalizare, cu mirosul lor atât de specific.
Lucrătorii de aici, mangalizatorii, trebăluiesc de zor, cu hărnicia binecunoscută a furnicilor, în jurul bocșelor clădite, ori în curs de clădire. Funinginea le-a învăluit întreaga față, negrul obrajilor contrastând puternic cu albul ochilor și al dinților.
Trenul se opintește, gâfâie și scuipă fără încetare granule mici de zgură fierbinte către grupul nostru de cinci persoane, proțăpite pe platforma unui vagonet mirosind puternic a rășină de la cojile împrăștiate, rămase pe pardoseală de la buștenii de molid transportați.
Îmi trag pălăria mai adânc pe cap și îmi ridic gulerul vestonului.
Pe parcurs, numărul de vagoane- platformă cu răcoanțe se înmulțește prin adăugarea de noi platforme.
Oamenii întâlniți pe traseu, lucrători forestieri, ne salută printr-o discretă înclinare a capului, însoțită de o vagă mișcare indescifrabilă a buzelor.
Trenulețul, sleit parcă, se oprește cu un prelung oftat: suntem la cap de linie.
Apoi, grupul nostru își continuă drumul pe jos, mai întâi urcând un povârniș abrupt, după care, pe o cărare mărginită de rugi de zmeur cu fructele răscoapte, aromate, ne îndreptăm către un platou pe care deja se poate zări cușma cabanei silvice care ne va găzdui.
Nu ne grăbim, avem tot timpul, iar îmbietoarele boabe de zmeură parfumate oricum așteaptă să fie culese mai bine de noi, decât de către nedelicatele labe de urs.
Aproape de cantonul silvic, din ceruri brusc se revarsă potop de ploaie. Pășim pragul cantonului, împinși din spate de năvalnica ploaie iar din față, din întunericul odăii, ne pomenim izbiți de un miros amestecat, acru, de transpirație și de obiele.
„Suferința” ne este repede anihilată de de către doi silveștri care ne anesteziază rapid cu apa sfințită, cu grade și mărgele multe.
Afară ploaia a contenit. Sub un molid, înalt și întunecat, aflat chiar în fața ușii cabanei, doi bărbați, însărcinați cu bucătăria, trebăluiesc în jurul unui foc ale cărui vâlvătăi se înalță periculos de aproape de cetina arborelui cu care, pare-se, ar vrea să se înfrupte și ele.
Nu departe de focul de tabără, o glajă, soră cu cea din cabană, este din când în când înșfăcată de către cei doi bucătari și conținutul incolor, nu și insipid și inodor, gustat vârtos de către aceștia.
Aerul, care și așa era răcoros(altitudine de peste 1200 de metri), s-a răcit subit după ploaia de adineauri.
Suntem anunțați, de cei de lângă foc că mâncarea este gata; mâncăm biftec, apoi bem, și înainte și după, din palinca cea năucitoare.
…Seara târziu- după un lung taifas în jurul lămpii cu petrol, a cărei lumină este net eclipsată de către încă două sticle albe cu tărie pe terminate, puse pe o masă soioasă, neagră și lipicioasă- ajunși la o oră verticală, ne decidem să ne culcăm.
Gazdele, primitoare, ospitaliere, ne-au cedat ale lor paturi care, pe mine unul mă îngrijorează, producându-mi profunde neliniști: păturile care de la bun început mi s-au părut dubioase, având certitudinea că adăpostesc gângănii năstrușnice, peste noapte și-au eliberat fauna captivă, creându-mi ore de coșmar; la acest chin s-a mai asociat și efectul consumului, ușor excesiv, de niște …lichidități purtând grade multe!
Dimineața, cu zorii abia ițind, răsuflu ușurat că pot să ies din patul de calvar în care noaptea toată m-am zvârcolit, războindu-mă cu minusculele satane.
Odată ridicat din pat, simt că stomacul manifestă dorința de a se întoarce pe dos, timp în care capul îmi este greu și îmi vâjâie ca vântul printre molizi.
Sunt îmbiat cu …palincă( cui cu cui se scoate!). Refuz. Mă hotărăsc să cobor în civilizație înainte de termen, iute, fără a mai cumpăni.
Parcurg tot drumul înapoi, pe jos, până în localitatea V., aproximativ douăzeci de kilometri.
Minunatul decor de toamnă, de pe itinerariu, apa rece, de cristal, precum și aerul ozonat, m-au dres până acasă, încât seara, ajungând la domiciliu, după un duș fierbinte, mă simt totalmente remontat, nesimțind pic de oboseală.
Doar amintirea nopții de la munte mă mai obsedează…