Despre adevăr și tăinuire
(53)
Cred, sunt convins chiar, că între două suflete, care se iubesc, dacă există un gând ascuns, un secret nemărturisit, din clipa în care unul dintre cei doi se decide să păstreze o taină față de celălalt, fie și un singur gând măcar, din acel moment misterul, vraja dragostei dintre cele două ființe se năruie.
Multe se pot remedia într-o dragoste, îndrepta: întârzieri, nepăsări, violențe verbale, chiar și cele fizice, nedreptăți. Tăinuirea adevărului, însă, ucide iubirea, aruncând otrava însăși în seva care nutrește acest nobil sentiment, ucigându-l treptat.
Și ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, cel care, chiar dacă nevoit este să ascundă fie și un singur gând, în mod neîncetat, să tăinuiască, suferă și o prăbușire sufletească: sub povara neîncetată a dosirii tainei, în gingașele unghere sufletești, în acel suflet care a fost zămislit numai pentru adevăr și pentru iubire!




Despre melancolii
(54)
Micropoemele, ca și poemele mele sunt triste, afirmă cei care le-au citit…
Eu, cel care le-am ticluit, zic că acestea ar fi chiar mai mult de atât, anume: veritabile strigăte de disperare, iscate din confruntarea, din impactul viselor cu realitatea cea crudă.




Despre apuse frumuseți
(55)
E. a ajuns la o vârsta când bărbații străini văzând-o pe stradă nu mai spun despre dânsa: „Cât de frumoasă este!”ci: „Cât de frumoasă trebuie să fi fost…!”
A fost, cu adevărat, și frumoasă, dar și blândă; însă blândețea ei fusese înșelătoare, precum o apă adâncă și liniștită…






Despre săvârșire
(56)
Moartea aduce ușurare- probabil!- celui căruia i se întâmplă. În schimb, viața, cu speranțele ei de tot soiul, sleiește, istovește, ființa omului, dezamăgind, lovind crunt în așteptările, în sufletul cel avid de prea multe înfăptuiri în astă viață efemeră.
După moarte, rămâne- o vreme!- tristețea, mai mult sau mai puțin sinceră a celor apropiați.
Apoi, bine-știuta uitare!…


Despre excursii
(57)
Aș fi avut multe prilejuri de a mă rupe de realitatea sufocantă care mă împresoară.
Anume, puteam beneficia de excursii în străinătate, la prețuri modice, la fel și în țară, tot în condiții avantajoase.
M-am abținut însă, întrucât știu că, în cazul meu mai ales, schimbarea mediului nu ar rezolva problema, problemele care mă frământă, împrejurările neprețuind prea mult atunci când firea, sufletul omului se află într-o veșnică neliniște, tulburare.
În van m-aș despărți de de lucruri, de ființele dinafară, dacă de mine, de forul meu lăuntric, niciodată, în astă- viață, nu am să mă pot delimita. Așa că, tot ce aș înfăptui, plecând într-o vilegiatură, de mai lungă ori de mai scurtă durată, ar fi doar o schimbare de loc a trupului, lăuntricul, sufletul meu rămânând în continuare cu același zbucium necurmat, cu aceleași frământări.
Neputându-mă lecui, elibera, prin schimbarea locului în care mă aflu, mutându-mă dintr-un loc în altul, mi-aș adăuga noi remușcări, păreri de rău, alte greșeli, frământări, pe lângă cele multe, vechi, existente.