Despre mine și despre anotimpuri
(1)
În tot ce mă înconjoară îmi caut propriu-mi suflet; mă bucur nespus de mult când mă regăsesc într-o adiere de vânt discretă care înfioară frunze abia ițite la început de florar…
Apoi, mai târziu, imi place să mă regăsesc în vesele triluri de păsări, în tunete și în norii grăbiți care varsă potop de ploaie peste însetata natură.
Mă încântă, mai apoi, ivirea surâzătoare a soarelui, după ce ploaia a trecut tot așa de subit precum a și venit.
Mă copleșește, în continuare, parada culorilor de la finele de răpciune și aerul de cristal al dimineților.
Căderea leneșă, resemnată, a frunzelor îmi evocă scurtimea vieții, vegetale și umane…
Vine, apoi, grabnic, frigul învăluitor, pustiitor, a tot ceea ce a fost atât de delicat și de încântător.
Sosesc curând și primii fulgi de omăt învârtejindu-se în aerul vaporos și umed, acoperind, uniformizând totul în alb: rece și pur.





Despre iernile de altădată
(2)
Unde sunt iernile cu zăpezile îmbelșugate, când săniuțele zburau ca vântul, văzduhul spintecat biciuindu-ne și pișcându-ne obrajii, dureros și parcă în dușmănie, urlându-ne, șuierându-ne în urechile mușcate de ger, vrînd parcă să ne smulgă capetele de pe umeri?
Unde sunt…




Despre anumite plăceri
(3)
Ani în șir am alergat bezmetic după plăceri; în bună parte, efortul nu a fost în van…
Foarte curând, însă, aceste soiuri de satisfacții mi-au adus căință și durere.
…Numai plăcerile intelectuale, spirituale, obținute în bună parte prin îndelungi lecturi, numai ele mi-au mângâiat, și îmi mai mângâie încă, viața, existența.
Lectura cărților mi-a provocat apropieri nevăzute cu oameni de altădată, cu trăirile, cu gândurile și cu simțămintele acestora: durerea și bucuria lor fiind și ale mele.
Am apreciat, și apreciez, scrierile care mi-au îmbogățit gândirea, simțirea și voința, încercând să mă bucure de viață.
De aceea, de cele mai multe ori, coborând din lumea închipuită a scrierilor, în lumea cea reală, am suferit șocul crunt al realității crude, șfichiuitoare, neiertătoare.
În tot ce am făptuit, pe tărâm spiritual, răzbat anii copilăriei, răsunetul acelor timpuri atât de îndepărtate și, totuși, atât de apropiate inimii mele!






Despre zgomotul secundelor
(4)
Un foarte mare neajuns al felului meu de a fi, de a privi lumea, viața, este teama de viitor, de ceea ce îmi rezervă ziua de mâine.
Să perseverez, cu orice preț, lăsând temerile deoparte, fără teamă de ridicol și de eșec, întrucât ceea ce astăzi pare a fi naiv sau comic, mâine poate deveni un succes aplaudat.
Timpul, timpul se grăbește năucitor…
Secundele picură cu un zgomot infernal sfâșiindu-mi inima.




Despre cunoaștere
(5)
”Cel ce cunoaște oamenii este înțelept. Cel care se cunoaște pe sine este iluminat. Cel care învinge oamenii este puternic; cel care se învinge pe sine este foarte puternic.”(Lao Tzî)
În parte, m-am învins- continui să mă înving!




Despre ce e bine a se evita
(6)
În viață, și în chestiunile literare, este bine a se evita gravitatea, sobrietatea.
Mă zbat pentru a ocoli această molimă sinistră, însă ea revine, de fiecare dată, cu îndârjire, năpădindu-mă.
Lupta cu propriu-mi demon, cu propriile mele nemulțumiri, insatisfacții și năzăreli, altele decât cele ale majorității oamenilor, starea mea de veșnic nesatisfăcut, combinată cu o sensibilitate deosebit de acută, mă transpune într-o situație de vulnerabilitate teribilă, dezastruoasă.




Despre ce cauți și ce anume găsești
(7)
Bărbatul caută nevasta- alifie, nu nevasta- cactus.
De aici și imensul excedent de femei- cactus pe toate meridianele.




Despre compromisuri
(8)
Demult trebuia sa fi învățat că fără a da, nu poți primi, că nu poți ajunge niciunde dacă nu cazi de acord să faci și lucruri pe care nu le dorești.
Până la urmă ești ceea ce dăruiești, nu ceea ce păstrezi…



Despre vane închipuiri
(9)
Multele, prea multele mele iluzii îmi întrețin focul suferinței; prin urmare, ar fi util, și nimerit, să-mi extirp aceste închipuiri care îmi schilodesc sufletul de atâta amar de vreme.
Mi-am dat seama că mă îngrozește mai mult plăsmuirea-mi zănatică decât realitatea, ce-i drept cruntă și ea, însă cu mult mai tolerabilă decât tiranicul, năstrușnicul gând.
Din pricina acestor gânduri chinuitoare, sufletul meu stă ghemuit, chircit ca un melc în cochilie după ce a încasat un bobârnac zdravăn în antene.
Chiar de sunt pirpirii, nădejdile nu trebuie să mă părăsească nicicând.
Datoria mea supremă este să fiu fericit, spulberându-mi neuitarea. Să merg, cu orice preț, doar înainte, uitându-mi trecutul.
Să nu mă mai justific și să nu mă mai plâng!




Despre vremuri și grămada de bălegar
(10)
Prea mulți nori s-au adunat deasupra sufletului meu, și aceasta cam de multă vreme, ei neîndurându-se a se risipi…
Nervii mei, inteligența mea, atâta câtă oi mai avea, refuză cu îndărătnicie aceste vremuri bizare, șubrede, anapoda.
Pe zi ce trece realizez, tot mai mult, că tot ce a fost vis, năzuință și elan rămân himere.
Cât despre mândria mea, din tinerețe, și de după, aceasta se aseamănă teribil de mult cu cea a cocoșului pintenat cocoțat pe grămada cea mare de bălegar din ograda cu orătănii!





Despre dorințe
(11)
Mi-e plină inima de vânătăi, de cicatrice, de pe urma loviturilor primite…
Depun mari eforturi pentru a-mi împlini două doleanțe: aceea de a uita și de a putea spera.




Despre ce am învățat pe dinafară
(12)
Pe de rost știu numai dorul și tristețea care mă cuprind înăbușindu-mă…
În toată existența mea nu am știut să mă lupt decât cu mine însumi, nu prea am reușit să mă impun altora, nereușind aproape niciodată ca să fiu convingător în demersuri.
Am știut, m-am priceput, în schimb, să sufăr precum un câine lingându-și rănile în singurătate!







Despre copilăria-mi…
(13)
În fond, copilăria mea nu a fost una fericită, nebucurându-mă de soarele cald al tandreței, al afecțiunii. Am fost, în schimb, potopit de interdicții și de exigențe de tot soiul.
Așa că, subscriu întru totul la acea afirmație cum că cei care rămân optimiști, încrezători în destinul lor, de-a lungul întregii lor existențe, păstrându-și, în pofida încercărilor și obstacolelor, încrederea în viață, aceștia sunt cei care au avut parte de o copilărie fericită.




Despre ce mă doare
(14)
Încerc să spun tot ce am pe suflet- oare se poate spune chiar totul?- unor apropiați ai mei; aceștia însă fie că nu îmi înțeleg frământările, fie că sunt sătui de-ale lor, tot timpul manifestă o stare de plictis, de nepăsare, străduindu-se, tot timpul, să schimbe… macazul.




Despre veverița captivă
(15)
În vizită la un cunoscut, coleg de breaslă…
La capătul coridorului zăresc un superb și, totodată, gingaș locuitor al pădurii: o veveriță captivă într-o colivie!
Dorul ei de brad răzbate din fiecare salt, atât de crunt și de drastic limitat!…




Despre cum sunt eu
(16)
Cum mă văd eu? Iată-mă: un temperament vijelios, uneori necontrolat, așezat pe o inimă caldă, omenească, o fire în care coexistă mari frumseți, precum și izbucniri, ieșiri surprinzătoare, de neînțeles.
Consider însă că balanța nu se înclină spre partea cea alarmantă, neliniștitoare!




Despre un anume fel de ambalaj
(17)
Atracție fizică?
Dezbracă omul de ambalajul lui de piele, și vezi apoi dacă te mai atrage!




Despre mulțumirea sufletească
(18)
Consider că, pentru a fi mulțumiți de cineva, trebuie ca, mai întâi, să fim mulțumiți de noi înșine.
De aproximativ șase ani îndur, pe nedrept, fără a avea însă posibilități de contestare, groaznice umilințe pe tărâm profesional: nu sunt întrebat, nu am cuvânt, nu sunt auzit.
Sunt un figurant silit, nevoit, să stea neputincios la circul afirmării și al propășirii celorlalți.
Lovit din atâtea direcții sufletul meu se se chircește, se întunecă, surâsu-mi dispare, privirea-mi se încețoșează, chipul mi se urâțește…
Spiritul mi-e inecat de griji și de dureri, inima mi-e plină de amărăciune.




Despre pădure
(19)
Pădurea- o vagă amintire a unui rai defunct, un dar făcut de Dumnezeu omului, aceluia care, neascultându-i porunca, a fost izgonit din paradisul pentru el făurit, ființa numită om refugiindu-se în sânul naturii, unicul loc care mai păstrează crâmpeie din bucuriile edenice, paradisiace, locul în care dacă intri ești cel mai aproape de Atot-Creatorul .
Când spui pădure nu se poate să nu te gândești la:
- muzicalitate(foșnetul de frunze, susur de izvoare, cântec de păsări);
- animare(viețuitoarele pădurii, însemnând vitalitate, freamătul vieții);
- liniștea, caracteristica esențială a pădurii; această liniște însă nu este…liniște, ci liniștire: un fond sonor calm, fără nimic țipător, violent, supărător, violent, doar armonie odihnitoare, plăcută, râvnită de sufletul omului.
Astăzi, din păcate, ai noștri codrii trosnesc sub lamele motoferăstraielor ucigătoare de arbori în folosul a doar câțiva oameni, bine cramponați de inima tăcutei păduri.
Cad victimă milioane de arbori, distrugându-se superbe peisaje, adăposturi de păsări și animale, prăpădindu-se izvoare de mirifice pâraie șoptitoare de vechi povești silvestre.
…Și armata de silvicultori consimte, tace: doar pentru a mai dobândi, încă și încă, niște bani
murdari, amăgitori.




Despre o anume neliniște
(20)
Ceea ce ar trebui să ne neliniștească cu adevărat, în modul cel mai cumplit cu putință, este faptul că suntem împresurați de îngrijorător de puțini oameni cinstiți, cumsecade, nefățarnici.
De unde și zădărnicia eforturilor noastre spre mai bine.






Despre rădăcinile tristeții
(21)
Tristețea cea adâncă își are obârșia îndeobște într-o stare bolnăvicioasă a trupului.
Și chiar dacă trupul nu este încă bolnav, prin mijlocirea tristeții boala își află o ideală nișă de pătrundere în suflet și în trup, încet- încet măcinându-l, decimându-l.
Ea, tristețea, este precum otrava: este posibil să îți placă, însă nu are cum să îți priască.
În opoziție cu tristețea, fericirea este cea mai frumoasă dintre priveliști!
Printr-o comandă genetică am avea obligația de a viețui în chip fericit, având datoria capitală de a nu ne da bătuți până ce nu am încercat toate posibilitățile de accedere către culmile cele luminoase ale fericirii.
Și a nu se uita: nu se poate să fii fericit fără să vrei, fără să îți dorești această stare din toată adâncimea sufletului tău!




Despre o metamorfoză cu un anume sens
(22)
Bulbucii de apă…din ce sunt alcătuiți? Firește, sunt compuși din aer și din apă.
După ce se sparg, unde se duc elementele alcătuitoare?
-Apa jos rămâne, aerul se ridică…




Despre orientarea anumitor căutări
(23)
În afara noastră ne găsim foarte puține, și amăgitoare, remedii ale neajunsurilor existenței; personal am încercat și mai rău m-am complicat.
Acum caut soluții în mine însumi…
Nu știu de ce mă frământ, mă zbat, irosindu-mi atâta energie, fizică și sufletească, când, în fond, fleacuri sunt toate, nimicuri la urma-urmei.
Caut, de la o vreme, să desfășor activități spirituale pentru a-mi alunga temerile, frământările, necazurile atât de corozive de suflet și de nervi.




Despre cele două broscuțe
(24)
Zice-se că două broscuțe pică într-o oală cu lapte; una nu face nimic, cealaltă dă din lăbuțe.
Prima se îneacă, a doua se face unt!
Un sfârșit leneș, altul …harnic, creator, truditor!




Despre surâs
(25)
Râsul se pare că este o formă brută, necizelată a zâmbetului, a surâsului.
Deși, în ordine, mai întâi apare surâsul, abia după aceea râsul, cel ce precede râsul, zâmbetul, este perfecțiunea acestuia…

Despre legi
(26)
Legile, atât în trecut cât și în prezent, însă mai ales în prezent, sunt precum niște pânze de păianjen prin care țânțarii și musculițele se prind lesne, însă bondarii, cărăbușii le rup și trec prin ele cu nepăsare.
Așa că degeaba te enervezi, tu muscă ori țânțar de nu ai… pondere de bondar, plasa te va reține!




Despre felul de a fi al unor arbori
(27)
Salcia: aplecată deasupra apelor, mă face să mă gândesc la inexorabila scurgere a timpului și la a mea neputință de a opri clipele; îmi evocă melancolia, tristețea- mai ales salcia plângătoare!
Mesteacănul: arborele cu scoarța cea mai albă , cu frunzele sub formă de inimă!
Portul acestuia este fragil, cochet și delicat…
Plopul: datorită neîncetatei mișcări a frunzelor, cu șoaptele și legănarea lor, această specie îmi induce o stare de neliniște, de agitație. Varietatea de plop tremurătoare este cea mai în măsură să îmi stârnească o astfel de senzație; frunzele acestui soi de plop au pețiolul aproape plat, astfel că, la cea mai mică adiere de vânt intră toate în alertă.
În momentele de calm atmosferic, acest arbore îmi evocă părăsirea, abandonul, melancolia.
Fagul: înseamnă pentru mine simetrie, armonie, liniște.
Iar stejarul: putere, neclintire, maiestuozitate, perenitate.
Molidul: este sobru, întunecat, un mare taciturn, atâta vreme cât nu este stârnit; atunci când furtunile îl provoacă, acesta devine năprasnic, mânios.
Bradul: este mândru, impunător și elegant. Îmi sugerează liniște, nepăsare, dor de înâlțime.
Scorușul: frunzele acestuia sunt delicate, fragile, toamna colorindu-se în roșu- gălbui încântător, iar fructele devin roșii- cărămizii, mult gustate de urșii carpatini.
Viețuind alături de molid și de fag, scorușul aduce o notă de veselie blândă în sobrietatea și tăcerea acestora.
Teiul: între florile de arbori, floarea de tei este ceea ce e cântul de privighetoare între păsări!




Despre resemnare
(28)
Trăim în neliniște, spaime și în suferinți morale.
Sfat, pentru mine, pentru tine…gândurile neplăcute, negative, care roiesc în preajma noastră, și pe care nu le putem înlătura, faptele generatoare consumate fiind, este bine să le dăm uitării.
Dacă nu se poate, hai să ne obișnuim cu ele!



Despre vremuri bune, vremuri rele…
(29)
După multă vreme bună, urmează obligatoriu și vremea cea rea, suferința. Numai că duratele și intensitățile acestora nu sunt uniforme, nu trag în mod egal la balanță.

Despre lecturi și viața cotidiană
30
Prin tot ce am subliniat în cărțile citite, m-am subliniat pe mine însumi. Am încercat să mă îmbogățesc spiritual, să trăiesc mai multe vieții prin lecturi diverse, preferând de departe jurnalele, memoriile.
Apoi, am trecut la …uciderea tuturor viselor mele, prefăcându-mi-le în crunte realități.
Ceea ce am exploatat la maximum, folosindu-mă, în totalitate, de acest drept inalienabil al acestei existențe, este dreptul la tristețe!




Despre timiditate
(31)
De când mă știu am fost un timid…
Aș califica această stare de spirit ca fiind una destul de ciudată, o dimensiune care obligatoriu duce către un singur final: singurătatea.
…Ceea ce am și devenit: un mare singuratic; neînțeles, de foarte multe ori, nici chiar de mine însumi.




Despre ticluirea de poezii
(32)
Cu o minte total rațională nu se pot scrie poezii.
Acest gen de literatură are nevoie, implică o sensibilitate maladivă, un soi de nebunie aproape, o anormalitate de percepție precum și un vocabular, bagaj lingvistic, transfigurat.




Despre neliniștea codrului
(33)
Pădurea, dezbrăcată de veșmântul ei de frunze, încearcă să-și doarmă somnul nepăsător și calm al iernii, așteptând sosirea zăpezii…
Zadarnică așteptare însă, în plină lună a lui ghenar!
Lipsindu-i plapuma de omăt, odihna codrului este incompletă, neliniștitoare.




Despre infernul interior
(34)
Fondul tristeții mele se constituie din suma temerilor, a neajunsurilor, a eșecurilor, a nedumeririlor, a cumplitelor neliniști care m-au împresurat și m-au frământat devastator încă de la începuturile mele.
De la o vreme încoace, prin gânduri negative sistematic nutrite, cu osârdie, îmi transform clipele, orele, zilele în infern, în coșmar.
Am o veritabilă poftă de nefericire, o nestăpânită nevoie, parcă, de a-mi chinui sufletul, prin infuzie de gânduri negre, gânduri care vin valuri- valuri de undeva din străfundul ființei mele.
Nimic solid în toată viața, în toată existența noastră, în pofida unei aparențe contrare, amăgitoare.
Astfel, din amăgiri în amăgiri înaintăm spre finitudine; deși totul concură, conspiră, pentru a ne ascunde ținta înspre care ne îndreptăm, nouă ne place să uităm, să ignorăm finalul…





Despre ținerea de jurnal
(35)
Scriu un jurnal intim de mai multe decenii; în felul acesta încerc a mă împotrivi firii care este râvnitoare de uitare, de acea uitare care ne scutește de multe poveri.
…De aici și multele-mi nostalgii copleșitoare!




Despre mutismele mele
(36)
Fiind un taciturn sadea, mutismele mele sunt interpretate, de către cunoscuți, ca fiind distante, disprețuitoare, ironice.
Ori, nu este tocmai așa, deși, în parte, aceste însușiri ale intenselor mele tăceri au și nuanțe de acest fel.
De cele mai multe ori neacceptându-mă pe mine însumi, așa cum sunt, și nici mediul în care hălăduiesc, ajung să fiu, să devin un mare nesuferit semenilor mei.




Despre o întâlnire
(37)
Dacă arta se naște acolo unde sufletul se întânește cu natura, atunci sufletul meu a beneficiat de mai multe favoruri; este adevărat că pentru dobândirea acestor binefaceri am început să pășesc către marea întâlnire încă din frageda-mi copilărie.




Despre o coabitare
(38)
Conviețuiesc cu cineva care încearcă, de cele mai multe ori reușind, să mă călăuzească; acel cineva poartă numele meu…