Strânge-ți aripile sub tine și dormi, înger al cruntei nepăsări! Din lacrimi am clădit noua încredere și nu vreau să o înspăimânți cu zbaterile tale zadarnice. Am citit jalea din privirea tulburată de nesomn și otravă turnată încet pe gâtlejul uscat de-atâtea vorbe fără rost; și m-am cutremurat. Am zdrobit răutatea din ceilalți, căci îmi păreau toți răi; dacă mă uitam mai bine aș fi zărit ceea ce inima-mi spunea, ceea ce cugetul mi-a ascuns. Revino dintre rândurile rătăcite pe foi neștiute de nimeni și lasă-mă să te ador încă o dată, minune nesperată și speranță de nesăbuit!
Am privit în ochi albul cerului de nepătruns și am încercat să-mi închipui o lume mai bună dincolo de tine. Și n-am avut putere. Oare tot tu mă vei salva, înger de marmură? Oare tot tu vei alunga teama ce m-a înfiorat prea mult? Între două lumi fără aripi, fără rădăcini, aici sau acolo, pare la fel. Singură în mulțime anonimă pentru mine însumi. Te port ca pe a doua viață înlocuind scorojitul meu înveliș cu bucurie din ce în ce mai mare, cu voluptatea durerii. Mă transform bucățică cu bucățică și mă las cuprinsă de tine. Aș vrea să-ți sărut ochii, iar gestul să n-aibă înlocuitor în lumea reală și tu să-mi ierți păcatele. Eu nu vreau să devin cu nimic mai bună.
Am crezut multe zile, că te-ai retras undeva la o casă cu sfinți, să te poți vindeca, dar nu!! Ai vrut să mori și ai murit…nu ai vrut să fii înger, nu ai vrut să fii nici om…ai ales să pleci și acum te-ai transformat într-o imagine albastră ce aleargă mereu, negăsindu-și locul. Cel mai des treci pe la casa noastră. Întotdeauna, bine ca acasă la tine, nu va fi nicăieri, apoi iar colinzi, te mai uiți prin casele oamenilor, mai mergi prin locurile dragi nouă și iar vii acasă, te uiți la fotografii, asculți muzica noastră, îmi repeți vorbele spuse de tine.
Îți simt prezența, îți simt respirația în ceafă când scriu, întorc capul și nu aud decât ecoul șoaptelor noastre.
Și iar nu te mai văd și iar îți aud glasul purtat de vânt. Îmi e teamă să adorm, sigur ești undeva în vis sau la geam și nu știu ce mă doare mai tare, că nu ești acum cu mine sau că te chinui!
Eu chiar te-am iubit, tu nu ai înțeles sau nu ai crezut niciodată, eu chiar te iubesc, tu nu vei ști niciodată, atât de mult încât va trebui să stau nopți și zile să mă rog pentru tine, pentru liniștea ta. Sau poate am să aștept într-o zi, ascunsă după colț și am să-ți prind umbra în brațe să te privesc în ochi și atunci poate vei înțelege și mă vei ierta că ți-am tăiat aripa, sau poate am să dau foc la aripa rămasă la mine și din cenușa ei să renaști iar, sau poate cel mai bine ar fi să-ți spun simplu: nu pot trăi fără tine, iartă-mă că nu mai am mândrie, iartă-mă că vreau să fiu eu, că vreau să fim noi...că te iubesc. Și dacă nici așa nu vei înțelege, înseamnă că?!!