Boxe tăinuite
Boxele de la calculator și-au cusut buzele cu fire rupte și înnodate în promisiuni iar tu ai decis să le smulgi de pe masa îmbătrânită și să arunci tăcerea cât mai departe de sufletul tău. Tastezi ceva… orice… cu sens sau fără, cu forme sau nu, cu puncte corect amplasate sau pur-și-simplu cuvinte, litere. În timp ce-ți plimbi degetele pe irealul de plastic, mintea îți umblă haihui. Chiar dacă te-ar întreba cineva: „Ce ai?”, „Unde umbli?”, „De ce acum?”, „De ce nu râzi?”, „De ce…?”, iar și iar „De ce?”, i-ai zâbi cu jumătate de față, jumătate de buză, de ochi și suflet și l-ai ruga să ia loc și să te privească. Lipindu-și irișii de chipul tău aplecat deasupra ta tastaturii fără naționalitate, ar avea toate șansele să adoarmă. Acum câteva clipe ți-ai pierdut fucția de „ ecran cinematografic” astfel încât în secunda asta, la momentul scrierii… inefabilul a devenit esența ta. Degetele amorțite de minciuna de afară se dezmorțesc printre cuvinte, în timp ce gândurile s-au aruncat în vârtejul neînțelesului. Dacă ar dori să citească ceea ce ai înșirat, ar trebui mai întâi să stoarcă una, două, trei, patru… lămâi și cu o infinită delicatețe să picteze pe ecranul – ocrotitor al unor pânze din pixeli- o poveste. Nu contează care! Orice! Povestea cuvântului de acum, de mâine, povestea secundei când inventivitatea și-a revenit din somnul de 100 de ani… povestea poveștii poveștilor povestitorilor. Astfel îndeplinite toate acestea, cerneala simpatică și-ar pierde pelerina invizibilă iar irișii lui ar reuși să afle ceea ce ești cu adevărat. În drumul mâinilor tale spre boxele cu buze tăinuite, ai descoperit nasul de clovn pe care odată ce ai apăsat ai lăsat fericirea muzicii să acapareze aerul… tastezi irealități.