Concert de vioară și pian


Cubul din mijloc de scaun, scaun din centru de cameră, încăpere din sânul unei alte încăperi, camera din miezul unui alt miez… centrul unui centru. Tu ești figura punctului de greutate a chipului meu, iar eu sunt chipul din centrul figurii tale. Cubul de pe scaun este o melodie uitată pe „ repeat”, un Schubert într-o serenadă. Te întreb dacă vezi dincolo de centru. Îți rotești ochii și izbucnești în râs. Vezi totul… totul… totul… fie lumină, fie întuneric, fie ceață, fie senin, fie viscol, fie arșiță… tu vezi! Hârtii îngălbenite de atingerea fină a infinitului, ziare sfâșiate de gânduri, creioane tocite de linii, chitara ce și-a pecetluit buzele cu tăcerea secundei; simți cu pielea ta de elfă zâmbetul de zi, vezi trupul cu tente de tencuială adormită… și râzi. În camera cu scaunul tăcut din centrul unui apus ce-și scrie ultimele acorduri pe spătarul îmbătrânit, există o umbră… numită Tu. Aluneci imperceptibil pe tonalitatea unor clape de pian. Aerul își apasă degetele de fum pe colții de fildeș ascunși în petele de tuș uscat acum o vară. Unu, doi, trei… Tu-o umbră dintr-o zi, el-pianul gânditor și ea-vioara cu glas de înger… voi… trei forme în trei puncte separate și totuși unite. E greu să înțelegi ceea ce scriu? De ce ar fi? Tu ești cel care scrie, eu sunt cel care citește… eu ar trebui să înțeleg mai puțin decât înțelegi tu… ne învârtim printre fâșii de cer, de zi, de curcubeu, de violet, de gânduri, de grație… suntem o piruetă într-o altă piruetă… . Cubul din mijloc de cameră a renăscut din propia lui cenușă acum câteva clipe în urmă, atunci când tu alături de Tu desenați pirueta din piruetă, acum răsăritul își începe concertul de vioară și pian… shtt! Liniște!