Noaptea vine peste noi deopotrivă, vine pe neașteptate și pleacă fără să știm, adânc cufundată în visele ei adunate, vise frumoase și odihnitoare, vise grele și înspăimântătoare, toate vise, dorințe ce se vor împlinite.
Noaptea sunt tristă, o tristețe dulce îmi cuprinde inima. Bucuria e prea luminoasă, tristețea e mai calmă, mai dulce, bucuria mă agită, noaptea nu sunt agitată, sunt tristă, singură în tristețea mea. Vreau sa fiu tristă, este noaptea mea. Sunt obișnuită cu ea. Pot plânge ușor privind la frumusețea stelelor, pot plânge în surdină, îmi poate plânge sufletul fără să vărs o lacrimă, tot una e, e noapte și e liniște. E noaptea mea, doar a mea!
Noaptea sunt ceea ce ziua nu pot fi. Noaptea nu mai contează cum arăt, ce casă am sau cât de frumos mă îmbrac. Noaptea sunt una din milioanele de umbre ce apar la fel în fața lunii. Noaptea pot fi prințesă sau cerșetor, noaptea pot zbura mai sus de nori sau pot traversa oceanele înot, noaptea pot iubi ce ziua îmi e frică să iubesc, noaptea pot privi spre un viitor alături de tine, fără teama de a-mi fi răpit visul ce m-ar putea face cea mai fericită ființă. Noaptea e a mea, nimeni nu poate să ia ce-mi aparține.
Noaptea...noaptea pot să dau sau să iau, pot crește sau pot fi copil din nou. Sunt aici acum, sunt pe malul mării imediat, sunt în vârf de munte, sunt peste tot și sunt tot...EU...! De ce? Pentru că visele nopții mă duc acolo unde îmi doresc, pentru că visele sunt ale mele, se derulează, în noaptea mea, doar a mea!