E noapte. E atâta întuneric. Dibui prin cameră căutând pe cineva. E prea mult loc în camera asta. Și nici o suflare vie. Doar eu și întunericul.
Aș aprinde lumina, dar mi-e frică să nu văd camera goală, să nu mă văd pe mine goală pe dinăuntru. Așa că, dibui. Caut o speranță care s-a ascuns, poate, undeva după colțul unui tablou. Sau caut să ating cu degetele, ca un orb, persoana din tablou. O amintire. Mă dezgolește și mai mult. Mă rănește din nou. Sau am rămas mereu rănită? Nu m-am cicatrizat niciodată?
Mi-e frică dacă și durerea aceasta m-ar părăsi, ce mi-ar rămâne? Doar singurătatea, doar eu și ea, două umbre ale nimănui. Măcar dacă mi-ar răspunde, dar așa!
M-ai găsit într-o seară, la margine de apă, privindu-mi ființa sfărâmată. Eu o umbră adunând bucățele de suflet din ce fusesem odată. Te-ai așezat tăcut, m-ai privit îndelung apoi cu mâini delicate ai început să m-ajuți să fiu eu. Era o joacă pentru tine, era viață pentru mine. Am început să m-adun. Prima dată am știut să deschid ochii, am văzut cerul sau poate ochii tăi. Nu mai conta, aveam la ce privi, nu aveam cum să-ți văd mâna, ce din buzunarul de la sufletul tău scotea câte o bucățică din tine. Târziu, când mă consideram aproape gata, m-am privit în oglinda apei ce pentru mine se oprise în popas sub sălcii. Nu m-am recunoscut, aveam așa de multe de la tine. Nici umbra mea nu m-a recunoscut, s-a ascuns după sălcii, temătoare. Știa că într-o zi vei pleca, luându-ți înapoi, ce ai pus odată cu drag. Știa că din acea zi, iar voi sta la margine de apă, privindu-mi ființa sfărâmată. Dar tu, nu ai să pleci, nu-i așa? Promiți? Eu știu când un om de onoare promite, se ține de cuvânt. Și mi-ai promis.
Din tot ce am, ce a rămas e doar ce-am învățat. Am învățat să merg ca să ajung către tine să pășesc ușor, să mă mișc suav să mă împiedic de emoție și să plâng de durere, să-mi simt picioarele tot mai greoaie îndreptându-se spre tine să mă simt singură chiar dacă suntem doi, să-ți ghicesc vorbele ce-mi vei spune când eu nu o să merit lauda ta, să mă aplec să-ți cer iertare, iar mâinile tale să le simt grele, alunecoase peste pleoapele mele.
Mă reinventez în fiecare secundă, îmi fac planurile pentru o viață, le las baltă. Îmi iau o idee suspendată cu conștiință curată, lovesc lucrurile să văd dacă respiră, mă uit cu un ochi spre vizor, acel vizor ce camera mi-l acceptă, unde dorm, unde respir. Nu sunt singură, stau lângă tablouri, chipurile din ele mă vor veghea. Conversez cu persoane ce rămân mirate la prima vorbă. Nu le înțeleg, dar ele vor să mă înțeleagă. Le accept și eu știu că ele mă plac și totuși nu găsesc o lume unde să trăiesc. Mă creez din nimic și doar asta mi-ar rămâne, să mă reinventez.