Într-o seară m-am apropiat de marginea unui lac, vroiam să-mi ucid griul din suflet, înecându-l în verdele nuferilor din mijlocul lacului.
Cu gândul gol, cu sufletul gri, m-am apropiat de tine, am ascultat o șoaptă, un cântec neînceput apoi, alta și încă una și, toate s-au topit în melodii, apoi s-au scurs, au înecat sufletul cu lumini și suferințe, și au trezit dorința de a fi, de a culege, și mai ales, mai presus de toate, conștiința da a fi găsită! Era nota unui cântec și alta și încă una, până ce împreună au format melodia inimii. Au pătruns în adâncurile de unde sufletul vrea să alunge griul cel întunecat și să facă loc luminii ieșite la suprafață prin verdele aflat în nufărul deschis. Notele veneau fără întrerupere, ducându-mă dincolo de ființa mea, dincolo de ceea ce vroiam să simt, dincolo de ceea ce vroiam să ucid, dincolo de griul din suflet.
Am făcut liniște în mine să pot să aud, să pot să te simt, să pot să te aud. Þi-am ascultat cântecul venit din adâncuri și-am vrut mai mult, tot mai mult! M-am apropiat temătoare și tot cu teamă mi-am atins sufletul de tine. Am simțit mângâierea rece pe inima rănită de pietrele drumului spre niciunde.
Þi-am auzit chemarea, ți-am simțit atingerea, ți-am auzit vocea șoptită de-o trestie ce-n altă viață fusese soră cu mine și am vrut mai mult, tot mai mult și cu cât înaintam, cu atât verdele era mai aproape de mine era mai cald, răceala era la suprafață. Mi-a ajuns la gleznă, la genunchi, și tot mai sus, și tot mai cald, în dreptul inimii, apoi, vrăjită de cântecul venit din adâncuri, nu am realizat când am fost acoperită cu totul. Aparțineam lacului, aparțineam nufărului, aparțineam verdelui ce-mi dădea speranțe, aparțineam culorii vii ce înlocuise griul din suflet, aparțineam...ție!
Nu, nu am murit, am devenit nufăr, cu rădăcini în griul pe care tocmai mi l-am ucis, am devenit speranță!