poem în proză



Cum ar fi să te simți
în frumusețea naturală a nudului,
a propriului nud,
să respiri în mod egal o dată zi
o dată noapte,
gesturile să aibă curburi galactice iar
timpul să își piardă consistența?
Cum ar fi să nu mai conteze
dacă sunt sărutate buzele
sau degetele de la picioare?
Să trăiesti o senzație de rotund
sau de tornadă
ce își smulge forța din nimic.
Dar propriul nud căutând alte nuduri vibrează,
gesturile se precipită
și timpul ia forme demonice.
Viața asta,
viața care a fost,
viața ce mi-o doresc să fie.
Cineva visează obsesiv același surâs.
Îl dezvelește dar nu în ochii lui
ci în ochii tăi.
Izbucul se naște bolborosind
și fugind printre pietre ca o apă
a pământului ce nu o vezi
venind dintr-o parte și mergând în alta,
așa ca o chestie de rutină
pe care o urmărești
plictisit și cu dor să suferi pentru ceva.
E o apă ce vine
ca dintr-o mantră aducând cu ea
lucruri atât de ascunse,
atât de nevorbite
și atât de neplânse
pentru a nu fi trădate.
Devii un izvor de viață,
dar rațiunea și ordinea tuturor lucrurilor
zice nu. Nu acum.
Îți amintești?
Știu, e obsesiv, ca în frumusețea propriului nud
unde respirația e egală,
gesturile sunt ritmate,
surâsul sa fie cel care va spune
ce e de spus,
mai bine decât o face frumusețea
propriului ego
corect, distins, serviabil și complezent.