Un excelent text de proza scurtă, cu mesaj existențialist explicit. Iată, prin chiar titlul dat, Remora, Anghel Pop construiește pe metafora - viața ca o pradă - o nouă soluție imagistică: ființa umană comparată cu o remora, un suckerfish, un pește marin din familia echeneididae, ce se particularizează printr-o formă alungită, tocmai potrivită pentru a se feri de prădători.


Pretextul argumentării ideii îl constituie Erika, o tânără ce «contemplă jocul artezienelor» la ceas de seară, neștiind ce-i poate rezerva ziua de mâine (bolnavă fiind de sida). Este de apreciat în text, prezența, sub o formă inedită a metaforei blagiene « timpul-havuz » folosită de autor pentru a reda viitorul.
Existența noastră se derulează în timp și realmente, « orice ceas se oprește după câteva zile...», altfel spus totul este finit în diversitatea de necuprins a câmpurilor umane; dar, cum poate omul supraviețui în « jungla » urbană ?
Un posibil răspuns este oferit acum: fugind de tirania « orei fixe », ca și cum «am evada din timp», regăsindu-ne libertatea, fie ea și spirituală dar deplină.
Tema narațiunii este nevoia de comunicare, indiferent când, unde și cu cine , iar daca această trebuință psiho-socială este exprimată de către o persoană marginalizată sau o prostituată de lux (Erika), ființe excluse din lanțul interacțiunii sociale, atunci absența interlocutorului accentuează drama singurătății și oferă alte coordonate pentru înțelegerea și acceptarea finitudinii vieții.


Erika pare fi un exemplu tipic pentru o tânără « drăguțică » și atât, ce s-a orientat în carieră : « mergând spre ochii hipnotici ai bărbaților ca un peștișor abisal spre nada fosforescentă a peștilor-pescari », ca o remora. Acum însă, rostește : «n-am unde să mă duc», celor de-acasă le e rușine cu mine. Este redată, în acest fragment «tragedia anonimatului», a sigurătății celui care este doar « un suflet al nimănui, agonizând în algele solitudinii», și dorește «să arunce o punte umană peste înfiorătoarea ticăloșie a abisului» citadin.

Deși «poveste imaginară» cum declară Anghel Pop, proza de față se poate încadra ușor în genul realismului epic fără a pierde nimic din tonalitatea discretă a unei confesiuni; în fond, nu putem evita detaliile vieții la nesfârșit, astfel că uneori ceea ce li se întâmplă altora pare să ni se întâmple și nouă. E ciudat cum aflăm abia târziu «ce e boala și chemarea morții», iar atunci, abia atunci vrem să rămânem ...chiar dupa ce corpul material a dispărut «ca o remoră luând taxiul unei pisici-de-mare, în planare evanescentă peste dune albăstrii de ocean», peste pustiul din lume. Am citit cu «inima» textul și încerc sa evadez din zonele incertitudinilor, dar stăruie încă emoțional imaginea Erikăi ce-mi trece prin fața ochilor cu « un mers ușor săltat pe vârfuri, ca un flamingo roz care ar trece lent pe țărmul unui lac asfințit, spre nicăieri».

Valoare stilistică a prozei lui Anghel Pop, asociată cu profunzimea temei și simplitatea expresiei lirice, este susținută de prezența metaforei și a epitetelor utilizate spre a sugera complementaritatea celor trei dimensiuni psiho-sociale etern umane: «credința, iubirea și speranța » care argumentează unicitatea ființei asigurându-i centralitatea ontologică.