Aerul rece al dimineții conturează tot mai precis bucuria plecării spre Curtea de Argeș, prefer să aștept în stradă decât să mă număr printre întârziați.
Cu tâmpla lipită de geam urmăresc trecerea prin satele aduse de drum. Inima începe o foială de sălbăticiune prinsă în laț, care se amplifică pe măsură ce ne apropiem de porțile mănăstirii.

O revăd la fel de frumoasă ca în amintirea mea de la vârsta limanurilor fantastice, cu toate că se arată prinsă în schele. Răceala zidurilor surprinde căci te aștepți la o răsuflare vie. Uimitor de zveltă, cu cele 12 coloane simbolizând pe cei 12 apostoli, biserica picotește în motivele-i florale ca o pasăre mângâiată de culorile calde ale apusului.

O măsură de iubire ... Dincolo de legende și mituri, calde ca aburii de pâine se află o măsură de iubire a unui om care a îndrăznit să urmeze un vis de lumină prin pâcla vremurilor medievale. Cu toate acestea ... poporul a așezat central în legenda ridicării lăcașului sfânt un alt personaj devenit simbol literar – Meșterul Manole. Privesc reprezentarea voievodului și o altă nuanță a noțiunii de sacrificiu îmi vine în minte. Un ideal de frumusețe și grandoare urmărit fără compromisuri, chiar dacă desăvârșirea lui se împlinește sub alți ochi.

Încerc să surprind fiecare detaliu, popasul este scurt și forfota din zi de sărbătoare a despărțit micul nostru grup. O mână pe umăr și un „Hai să mergem!”. Ne strângem cu greu de prin toate părțile, acum este rândul meu să provoc „dezorganizare” – sunt ultima care pășește dincolo de poartă, cu privirea peste umăr.