Poezia și lectura-două modalități de a te întâlni cu tine însuți;istoria poeziei se confundă practic cu istoria umanității. Departe de a fi o afirmație entuziast-gratuită ori conjuncturală, izvorâtă din spectacolul ființelor umane care suntem și la care participăm efectiv ori afectiv, formularea cuprinde un adevăr, care ne este indubitabil consubstanțial: poezia este un mod de a locui în chip simbolic universal.
De la primele incantații ale semenilor noștri primitivi și până la poeții post-moderniști de azi, poezia a păstrat intact acel fior sacru care animă pe cel care o creează și-l străfulgeră pe cel care o re-creează prin lectură, fior numit atât de inspirat cândva de către Aristotel, catharsis.

S-ar putea susține ideea că omul modern se află într-un permanent proces de asimilare emoțională a realității și că, în fiecare ipostază a existenței sale efemere, este posesorul unei vieți sufletești deopotrivă poetică și pragmatică. Astfel, lumea e mereu recreată prin puterea și magia cuvântului nostru, a imaginației reproductive fără de care nu am fi capabili să ființăm cultural.
Prin urmare, voi afirma că azi poezia a devenit mijloc de cunoaștere para-științifică, așa cum credea A. Rimbaud, tocmai datorită posibilităților sale, concordante cu imaginația creatoare a poetului, de a răsturna realitatea cu susul în jos, cum spunea Nichita Stănescu, prilej de simulare a facerii lumii și a omului însuși. Ea are o suma de atribute: sugestie, ipostază emoțională, omonimie infinită, singularitate, reflexivitate, opacitate, alegorie, conotație, imprevizibil, vrajă, inedit ș.a. prin care induce cititorului un comportament emoțional.

Adevărul e însă că poezia este inefabil, este o sumă de stări instalate prin puterea cuvântului și a imaginației care ne susțin mândria că suntem oameni. Iată de ce o întâlnire directă ori mediată cu poezia se poate constitui într-o formă de întâlnire cu sinele, cu fondul nostru spiritual nealterat de mediocritatea existentei cotidiene, un mod de ne depăși limitele și de a ne permanentiza trăirile emoționale sfidând timpul și moda tehnologiilor sofisticate, ori presiunile unei existențe adesea insuportabile.
Astăzi, într-o lume bântuită de străvechii demoni sau de alții, noi, cu măști îmbietoare uneori, lectura în general și poezia în special devin modalități de introspecție, de alungare a mereu înnoitului mal de siecle, de care vorbeau simboliștii, de orientare afectivă spre ego-ul liric pentru a cuprinde într-o ecuație metaforică lumea gândurilor proprii. Numai așa avem șansa de a reuși în demersul nostru de a modifica în favoare eminesciană clipa cea repede a vieții admițând că între poet și creația sa timpul este infinit, între actor și scenă timpul este de-finit, dar în poezie timpul este in-finit.

Privește la arlechini…spunea poetul; privește la poeți, l-am putea parafraza, și redevino ceea ce ți-a fost destinat încă de la începuturi: o parte din lumina din ziua dintâi. Avem nevoie de poezie ca să rezistăm…să subzistăm…să coexistăm…să existăm! Ideea turnată în formă stilistică și vers este indispensabilă înțelegerii de sine și de lume, devenind ecou al sensurilor adunate cu ajutorul cuvintelor într-o lume aparte, menită să nu se piardă nicicând.