sunt doar un om ce-și tocește botinele pe un drum fără întoarcere
și tot mai des mă întreb încotro
singura certitudine mi-e greutatea care apasă pe tălpi
sub părul negru și lung ce-mi acoperă urmele

mi-am iubit trupul cândva
simetria formelor
perfecțiunea luminii reflectată în piele
acum e doar un adaos inutil in așteptarea desprinderii

tu stai lângă mine
și primești inert zilele care vin
un mort frumos cu trupul nears de vreme
pășești și tu pe drumul tău fără obstacole
fără să știi fără să înțelegi constrângerea
doar eu port această încrâncenare în mine
ca un condamnat la viață
târându-și zilele lanțuri