O zi…o zi friguroasă de septembrie...13 septembrie mai exact...o zi cu ghinion, cum spun unii, o zi în care forțele negative își fac apariția și apar în calea ta la orice pas. Da, în acea zi ceva neplăcut s-a întâmplat…și în mintea și sufletul meu un sentiment ciudat s-a infiltrat… Acea zi…poate că ceilalți au uitat-o sau nu i-au dat importanță, dar pentru mine a fost altfel.
În fiecare zi, după acel incident, la orice oră, fie că era noapte, fie că era zi, acea întâmplare era în mintea mea.
Stați liniștiți, nu e ceva foarte îngrozitor, nu a fost nimeni rănit. Nu a fost nici o vărsare de sânge. A fost doar…a fost o discuție contradictorie între mine și o doamnă cu un statut mai înalt.
Acuzat pe nedrept…ce ați face în această situație? Ați sta să așteptați pedeapsa pe care nu o meritați? Sau ați face pe avocatul apărându-vă drepturile?
Da, ați ghicit! Am fost acuzată pe nedrept pentru un lucru pe care nu-l făcusem. Am fost rănită de cuvintele jignitoare care au fost aduse la adresa mea.
Parcă și acum văd chipurile acelea, unele mirate, întrebătoare, iar altele acuzatoare. Așa era și chipul acelei doamne. Mă privea cu dispreț de parcă eram cel mai mare criminal din toate timpurile. Un criminal care nu mai avea nici o șansă de a supraviețui. Dacă nu-și demonstra nevinovăția era dus la ghilotină, iar șanse de întoarcere nu mai existau.
Așa eram în momentul acela pentru acea doamnă, un criminal care trebuia să-și dovedească nevinovăția. Dacă eșuam totul era pierdut, viața mea se sfârșea într-un mod tragic, decăzând foarte mult în ochii tuturor, iar această întâmplare m-ar fi urmărit toată viața.
Când am fost asaltată de acuzații, toate conexiunile din creierul meu s-au activat și au trimis un semnal de alarmă în tot organismul. Primind semnalul,toți nervii s-au pus în gardă pentru a rezista acelei emoții puternice pe care o suferisem cu câteva minute în urmă. Dat fiind faptul că, creierul se bazează în mare parte pe amintiri și emoții, la o emoție prea puternică, dacă nervii nu sunt pe poziții, creierul poate ceda, dezactivându-se o conexiune care poate reprezenta un șoc sau o mică anemie, care în momentul acela nu era prea binevenită.
Deci, cum spuneam, nervii au fost pe poziții și în momentul acuzării, mi-am dat seama că trebuie să devin propiul meu avocat pentru a mă apăra.
Deoarece în sala de judecată era acuzarea, apărarea și doar un martor, discuția în contradictoriu nu a avut nici un rost, fiindcă judecătorul lipsea.
Acuzarea m-a pus să-mi demonstrez nevinovăția; am reușit să fac aceasta și totuși acea doamnă nu era foarte încântată.
Zilele au trecut... însă un sentiment de vinovăție îmi dădea târcoale. M-am gândit la acea zi de foarte multe ori, am analizat fiecare gest, fiecare cuvânt și am ajuns la concluzia că am greșit în acea zi, că modul în care m-am apărat în fața acuzării nu era cel tocmai indicat. O stare de neliniște nu-mi dădea pace. Trebuia să vorbesc cu acea doamnă, să mă scuz pentru acea zi de 13 septembrie. După o gândire îndelungată, mi-am luat inima în dinți și am făcut ceea ce trebuia.
A fost o discuție pașnică, ceea ce chiar m-a mirat, am fost chiar admirată de acea doamnă că am avut curajul de a mă scuza.
După acea discuție starea de neliniște a dispărut. Și totuși în momentul în care o văd un sentiment ciudat îmi provoacă o oarecare agitație. Oare de ce?
Oare doar pentru simplul motiv, că ea era cea care a greșit, cea care m-a acuzat pe nedrept în fața mulțimii? Cea care m-a făcut să mă simt ca ultimul om de pe pământ? Ea, care încă triumfa chiar și când mi-am demonstrat nevinovăția? Cea care după ce și-a dat seama că a greșit, a vrut să cumpere iertarea mea? Nu știa că, cuvintele odată aruncate asupra unui om nu mai pot fi retrase?
Da! Acesta este motivul acelui sentiment de agitație.
Mi-ar fi plăcut să aud doar un cuvânt de la acea doamnă; și anume: „ Scuză-mă!”