Trăiesc ca și când mama încă ar mai
coace iubire cu miros de aburi de pâine
și muzica încă ar mai îmbrăca sufletele
care tremură pe timp de iarnă...
Trăiesc ca și când pătratele de lumină
galbenă din blocurile plimbărilor nocturne
ar mai fi cuiburile de iubire ale trecutului...
Trăiesc ca și când toți copiii cu mâinile
înghețate și genunchii zdreliți
ar avea ce mânca în seara asta,
și toți bătrânii suferinzi cu viața
inscripționată-n bătăturile din palme,
cu zeci de straturi de sudoare
care s-au depus pe coada de la sapă,
în sclipirea de viață din ochi și-n fiecare rid,
s-ar dărui complet pământului în somn...

Trăiesc ca și când tu ai fi un vis albastru
ce n-a mai cutezat să apară vreodată
fiind înghițit mereu de șuvoaiele mele de nopți albe...

Și-aud muzica legănându-mi întrebarea-n somn:

"Mai ții minte cum rupeam cu mâna
din pâinea aceea cu miros divin?" ,

în timp ce nopțile albe-mi șoptesc pe dinăuntru:
"Era cald și bine cât încă rupeam pâinea cu mâna..."

Așa că... eu încă trăiesc ca și când n-am avea cuțite.

Trăiesc ca și când n-aș fi simțit durerea sau moartea niciodată...
Iar când va fi să dispar, o voi face atât de subtil...
Ca și când... nici n-aș fi trăit.