După ani de pribegie sufletească am regăsit-o aceiași cum o știam, tăcută, foarte zgârcită la vorbă, puțin schimbata la făptură dar profund maturizată în idei și acțiuni.
Timpul nu a fost prea lung dar nici scurt, suficient să-mi "macine” sufletul. De ce oare? Nu știu, poate știe ea, aproape sunt sigur, dar nu-mi spune. O privesc, se uită în altă parte, simte și jubilează că sunt copleșit de dorul ei. Simte și știe că am o inimă care bate și pntru ea. Nu știu cât este de mare, nu am văzut-o, poate ea, în vis, dar nu spune, tace, tace și atunci când îi dau de înțeles sau schimbă subiectul. Nu din cauza“diplomației”, poate din prea multă dragoste sau poate din prea multă “atenție” pe care o primește sau poate... Așa trebuie să fie.
I-am mai scris o poezie pe “nerăsuflate”, cum se spune. De unde atâta “izvor” de inspirație? Cred că înțelege, este prea limpede "apa" și liniștită să nu se “vadă în oglinda ei”.
Mi-a dat într-o zi un telefon. Cînd i-am auzit vocea m-am ”pierdut”, ea s-a ”fâstâcit” și mai mult, înseamnă că mă iubește. Nu știu ce m-a întrebat, am reținut doar cuvintele:
- “E frumoasă poezia, e scrisă din amintiri sau din simțăminte sufletești”.
- “Da”, i-am răspuns, parcă “automat”. Nici nu pot altfel. In acele clipe simțeam că “toată lumea e a mea”. Chiar se transmitea la radio, la: “Melodia preferată”: “ În seara asta toată lumea e a mea”.
Poate mă sfidează, pentru că o iubesc prea mult, sau poate că inima ei nu bate și pentru mine. Nu știu. Cred totuși că sfidarea ei, e un semn al dragostei, un semn al ființei încrezătoare în “forța” destinului.
Doamne! de ce le “împarți” unora atâtea blesteme? Nu știu cum rezistă. Este adevărat, fiecare reacționează în felul său. Există totuși niște compensări, timpul se răzbună, dar omul nu știe de ce. El trăiește cu speranța zilelor de mai “bine”. Așa e firea fiecăruia dintre noi, “optimistă”.
Nu sunt idealist și nici nu cred în stele,
Dar cred în ceea ce visez și drumul zilelor mai grele.
Îți scriu ce-mi vine-n minte-acum,
La miez de noapte când visezi,
Căci mâine iar o iau la “drum”,
Iar” Tu”, din nou mă “meditezi”.
De-aș sta o viață-ntregă la birou, să scriu,
Și n-aș mai termina,
Oriunde-aș fi îmi dai ecou,
M-ai cucerit iubirea mea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Mă doare când mă gândesc că ideile mele ar putea fi un eșec. Nu iubesc din interes și chiar îl urăsc pe cel ce face asta. Eu iubesc din dragoste și pasiune, iubesc pentru că am sentimente, iubesc din adâncul sufletului meu, iubesc cu “durere”. De ce? Nu știu. Poate destinul se răzbună. Dar de ce se răzbună? Am făcut cuiva vreun rău? Sau pentru că am făcut prea mult bine. Asta nu o voi afla niciodată.
Mă consolează totuși un gând,
O idee și-o speranță,
O lacrimă de la distanță,
Un vis și o noapte zbuciumată,
O inimă “încarcerată"
"Sosi-va timpul”.

Corneliu 30.01.1994,