Motto: când ploile de vară ajung de scutur' teiu', e semn că iar e toamnă și merg să văd de Steiu... și parcă-i mai aproape acum decât atunci... și parcă ieri, Bătrânul...

De mă cerți, ceartă-mă cu blândețe. În rest, crede-mă că e mult adevăr aici. Să-l fac mai frumos, doar tu poti, eu acum sunt aproape cu combustibilul pe zero, sunt prea obosită, nu sunt în stare să mă grăbesc. Þi-am luat acest motto, știind cât de mult îți plac ție ploile de vară... Altfel, prin tine, doresc să plimb bucuria ce am găsit-o în bila despre care zici că se rostogolește...
…………………………………
Ioane, tu ești acea parte neegalată a gândului meu, de aceea, câteodată, îți mai pun întrebări, ca Micului Prinț… Când suntem în greșală față de Dumnezeu? Când mințim?! Când furăm?! Când ignorăm?! Când spunem adevărul?! Tu știi, nu de puține ori, toate pot face rău, toate pot face bine,… iluzie și realitate… E una cu viață mai lungă decât putem noi să-i dăm?

Te invit la o cafea, să vizitezi mica mea expozitie de tablouri din hol. Nu sunt decât două. Le-am primit de la un prieten, pictor orb, Mircea Goția. Mereu îmi spunea că visează să picteze ceva care mișcă atunci când privești cu ochii luminii. Vezi, unul e prins de perete la răsărit, celălalt e atârnat de apus. La Răsărit ai joaca a două fetițe. Câți ani să aibă? Cinci? Decorul e o pădurice, și ea tânără. Cele două păpușele au câte un coșuleț în mână. Sunt la cules de ciupercuțe. Cea cu pălărioară rozalie e conștiincioasă, se apleacă și, tacticoasă, culege și pune în coș. E o joacă, dar serioasă. Urmărește și vei vedea! Cea cu fundițe roșii culege și ea, dar din coșulețul fetiței, care crede că mai are puțin și-l umple. Ea nu se uită. Se apleacă, culege, pune în coșuleț. Uită-te acum la ea, cât este de nedumerită! Coșulețul ei este aproape gol. Ai auzit? Le-a chemat Pictorul: ia să vedem, cine a cules mai mult!? Amândouă sunt serioase în joaca lor adevărată. Una are gândul la bunica, cealaltă, la mămica. Și Rozalia, și Fundița Roșie au început să râdă… copilărește… Hai să privești și Apusul! Acesta a fost pictat după douăzeci de ani. Aici apare doar o domnișoară pe o bancă, tot într-o pădure, aceeași, care a crescut o dată cu cele două copilițe. Domnișoara mușcă din a treia lămaie, una din cele cinci, așezate, ca după cules, pe marginea din stânga a băncii. Mircea mi-a spus că domnișoara e una din cele două fetițe de acum douăzeci de ani… și că sunt eu. Mă recunosc doar în culoarea galbenă a lămâii, dar Pictorul m-a asigurat că pe mine m-a pictat, și la răsărit, și la apus. De data aceasta nu a mai chemat pe nimeni. Nu a îndrăznit să spargă taina drumului de timp de la 5 la 25…

Tu ai auzit vreodată țipătul peșcărușilor, cât e de diferit, când plaja e plină de suflete... și când e pustie, singură cu marea? Când singurătatea acompaniază și plaja, și marea, pescărușii parcă ar chema în liniște scoicile, să le ofere ospăț regal puilor. Când lumea locuiește haotic acea bucată cu suflet, pescărușii țipă, zbiară. Auzi-i! Ce vor sa spună? Nu călcați pe scoici, nu le spargeți, nu le striviți! Aplecați-vă cu închinare, culegeți-le cu dragoste și sădiți-le ființa, să dea iară rod în pântecele mării! Poți să-mi spui unde sunt eu și ce fac atunci când pescărușii cântă și câinii aleargă după bățul pe care-l aruncă, în joacă, stăpânul?