Văd oameni urâți iubindu-se... văd bucăți de carne învelite în bucăți de pânză împachetate-n bucăți de beton și fier. Cică fac dragoste. Cică se iubesc. Adevărul e că sunt urâți și-atât. Sunt urâți pentru că iubesc urât. Da, iubesc urât. Atât de urât încât iubirea a ajuns să pută a hoit, a cap de mort... a ajuns să devină și ea muritoare, să se târască pentru o sclipire pe un chip palid...

Fața ne e spălată doar de bale jegoase care ne acoperă limba, scuipă cuvinte, se preling pe obraji sub formă de lacrimi... Nu mai suntem curați niciunde și faptul că mirosim a parfum ne împute și mai rău.

Am reușit să umanizăm iubirea în loc s-o lăsăm să picure Divinitate-n noi...

Am transformat-o în căcat, într-o curvă, în nimic... Am făcut ce-am vrut cu ea, dar rar am avut curajul să o lăsăm pe ea să facă din noi ce vrea... Nu am lăsat-o să fie iubire, am inhibat-o... Refuzăm să mai învățăm de la ea.

Refuzăm să ne implicăm și sufletul în viața de zi cu zi.. Îl determinăm să se sinucidă din lipsă de activitate (Pentru că... ghici ce? Altă viață în afară de cea “de zi cu zi” nu avem). Refuzăm să gândim mai presus de noi (refuzăm să credem că există ceva, cineva, mai presus de noi).

Refuzăm categoric fericirea acuzând-o pe ea că nu vine la noi.

Refuzăm să credem în oameni, refuzăm sa credem că există persoane care se bucură din tot sufletul când noi suntem fericiți, că există persoane care nu vor decât ca nouă sa ne fie bine că nu vor decât câteva cuvinte, respect, nu vor decât adevăr... Adevăr pe care nimeni nu îl mai are de mult.

Și nu pot să nu ma întreb, ca un copil răsfățat care dă vina pe alții: unde dracu’ e Dumnezeu azi ? Unde a fost ieri? Sau alaltăieri? Sau acum 2 ani? Acum 3 ani? Ce face ? Numără nori?

Vreau voci de îngeri care să zbiere subconștienului “Băi fraiere, tot ce trebuie să faci ca să fii fericit e SÃ FII... și să te bucuri de asta.” și “Trebuie doar să vrei.” și “Iubește-te atât de mult încât să nu poți renunța la tine ca să poți iubi cu adevărat pe altcineva”.

Poate că ar trebui să existe ceva care să ne spună toate astea într-una.... până când ne intră-n cap, până când le auzim și le credem. Asta făcea sufletul, ăsta era rolul naturii, artei, al iubirii: de a ne face să vedem, să auzim, să simțim.. și toate simultan...Dar asta, înainte de a măcelari noi totul...

Poate că dacă am vedea toate astea scrise pe vreun site sau dacă ni le-ar zice cineva pe mess ar părea mai credibile. Vocea caldă a unei mame (caldă pentru că ne mințim frumos) nu se mai compară cu Arial Bold 10...
O atingere, o îmbrățișare.. un sărut... au devenit la fel de lipsite de responsabilitate, la fel de incerte ca și o conversație pe mess...
Căldura nu e nimic mai mult decât o răceală ascunsă mai adânc în noi.

Vreau constiință, vreau adevăr vreau iubire... și vreau astea și la restul lumii.

Nu am primit în schimb decât lașitate, teamă, minciuni... adică mult gunoi.

Acum iubim ca dracu’... ca dracu’ de urât. Unde să încapă atâta iubire frumoasă în fețele alea schimonosite? Nu știu să iubescă decât pentru ei și în felul lor. Nu mai există iubirea “universală”, iubirea care se picta, se cânta, se scria... se asculta.. pentru ca ERA.
Era mai palpabilă decât ființele de-acum.

Acum iubirea doar se caută... cu disperare. E ca un animal pe cale de dispariție pe care toată lumea îl vânează dar... doar ca să-l ucidă.

Nu mai există dorința de a da totul doar de dragul de a da. Acum dăm ca să primim întreit, iubim doar ca să avem pe cineva care să ne învelească în transpirație și paturi și pe cine să învelim ca să ne simțim utili...
Iubim doar ca să putem visa până a doua zi.

Refuz! Eu vreau să visez în ultimul hal așa cum o făceam când te iubeam pe tine. Visam până în pânzele albe și mergeam cu ele până la capătul lumii... Credeam că merg doar pentru ca merg cu tine, dar mereu am mers pentru că aveam picioare și un drum...

Te iubeam fără să primesc nimic în schimb... dădeam vise, dădeam iubire.. dădeam totul...și când nu am mai avut, am smuls. M-am furat ca să îți dau mai mult deși simțeam că nu mai pot. Am luat din “rezerve”, din “trecut”, din “adânc”, am luat din tot “mine”-le pe care-l mai aveam ca să îți dau ție... Și credeam că așa e bine. Credeam că trebuie să doară ca să simți după aceea că merită. Credeam că e bine să chinui, așa că m-am lăsat să o fac... și am făcut-o foarte bine. Chinuiam și mă durea... mă durea până în măduva oaselor, mă durea iubirea, dar credeam că așa trebuie să fie... până când am îndrăznit să ma uit în oglindă într-o bună zi. Și știi ce am văzut? Nimic. În oglindă era un gol în loc de mine, era moartea, era adevărul... era gol.. era tăcere și o ușă închisă. De fapt... așa arătam eu. Atunci m-am uitat la picioarele mele. Am simțit că încep să doară. Aveam pe tălpi kilometri de durere amestecată cu pământ... și cu mizeriile peste care am călcat ca să pot merge cu tine, să pot merge singură... Spre uimirea mea, am constatat că am ajuns aproape la fel de urâta ca ei... Da, exact ca oamenii din blocuri... Am fost la un pas să iubesc și eu urât, la încă un pas prin bălegar... ca să ce? Ca să ajung într-un bloc, într-o cameră, să iubesc într-un pat? Nu vreau ziduri... nu vreau iubire mărginită... Nu vreau să mă plâng că nu am cu cine să merg până în pânzele albe cu o scurtă pauză la capătul lumii și înapoi pentru că nu am avut niciodată.

Așa că... am decis să merg afară, am decis să sparg zidurile astea afurisite...
Vreau să mă arunc în noroi și să râd singură dacă n-are de gând nimeni să mă acompanieze.
Vreau să mă întind noaptea în mijlocul străzii pe asfalt și să privesc stelele singură dacă n-are de gând nimeni să mă țină de mână...
Vreau să îmi imaginez că norii își schimbă forma doar pentru mine, dacă nu e nici un ‘noi’...

Vreau sa smulg un mănunchi de iarbă, să simt mirosul de verde și de pământ reavăn... Așa miroase viața uneori.. Așa miros începuturile. Să simt cum roua înțeapă ușor la nas... și curcubeiele din ea mă îmbie să alunec peste durere și peste ieri... Vreau să accept faptul că există un viitor, al meu, chiar dacă eu îl refuzam fara tine...

Dacă m-ai fi lăsat să te iubesc, poate că am fi ajuns și noi ca oamenii din blocuri...
Dacă m-ai fi iubit înapoi, am fi fost ‘simpli’... mult prea simpli și frumoși ca să fim oameni. Am fi murit în lumea asta. Instinctul de supraviețuire nu ți-a permis să mă iubești.

Oamenii din grote aveau mai multe avantaje decât noi, nu-i așa?

Oare a fost vreodata o perioadă în care oamenii nu se mințeau? În care nu se puteau minți...pentru ca nu vroiau să o facă? O lume în care îți deschideau ușa sufletului, ușa casei, fara nici o teamă? O lume în care erau mai frumoși... mult mai frumoși decât noi?

Acum nu mai citești iubirea în ochi ci doar plăcerea... și nevoia de a devora...Satisfacția devastării altora care devine autodistrugere încă dinainte de a clipi după ultimul vis de dimineață...

Din clipa în care orice persoană de lângă noi nu contează, nici noi nu contăm dar suntem prea orbi, prea urâți... prea proști să vedem asta. Unii dintre noi sunt mai interesați de propriul căcat decât de viața altcuiva. Și nu sunt eu în măsură să ‘ne’ judec. Nu sunt în măsură decât să încerc să mă schimb... și să refuz să mă mai scald în căcatul pe care mi l-am oferit prin tine. Asta e tot ce pot face.

Nu știu dacă am nervi, nu știu dacă mă doare... nu știu decât că mi-e scârbă... mi-e scârbă de mine, de tine... Și îmi vine să urlu. Îmi vine să sparg toate geamurile și tavanele. Aș urla “vreau toți anii în care n-am trăit înapoi!!! Vreau tot ce am aruncat în zadar crezând că dau, înapoi!!! Vreau viață!! Dau în schimb golul din mine... moartea din oglindă...și toate ușile închise din lume...” dar... nu pot. Ca să primești viață trebuie să dai viață. Nu mai vreau să țip. Am crescut și urletele nu mă mai încap. Mi-au rămas mici. Și... mă doare gâtul... Nu mai are nici un rost, oricum nu mă aude nimeni în afară de mine și eu sunt surda de când nu mai țip.

Dar... aștept ziua în care o să spun din nou zâmbind “sunt pregătită să dau un ‘sign in’ vieții... Am murit pentru a doua oară și am renăscut pentru a treia. Doar pentru că așa trebuie să fie ordinea. Doar pentru că 3 > 2.”

Știi ce e ciudat? Parcă pe vremea când te iubeam nu era așa...Când te iubeam nu știam că am murit și că o să mor din nou... Cerul era mai albastru și dacă tu nu mi-ai fi zis că îngerii nu există aș fi crezut în ei pentru totdeauna. Pentru că te iubeam și... tu nu mințeai când te iubeam... pentru că te iubeam...

Poate mi-ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus și că nu pot să zbor. Uneori cred că ai tăcut intenționat doar ca să vezi dacă mă frâng când pic sau nu... Culmea e că sunt tot în aer. Încă n-am decis cum să cad, dar e clar că o voi face în picioare.