La o margine de drum m-a abandonat o iubire. La început i-am căutat primele cuvinte, să ți le trimit recomandat printr-un porumbel cu adresă la mansarda de la numărul întors. Drumul n-avea bordură, m-am așezat pe o buză de șanț și, între două gânduri, am notat în jurnal: "trotuarul condiției umane"...

Primul gând: am scos din geantă aparatul de fotografiat și am pozat doi orbi, un bărbat
care cânta acompaniat de o chitară…și câinele lui. Nu trecea nimeni să ne faca o poză împreună...

Cu pixul, ce-l aveam moștenire, am scris :
deșertul e traversat de un pod de apă, l-a împărțit la doi și rezultatul a lăsat, dupa o virgulă, o insulă, cu o gară fără peron, ci doar o șină fără paralela ei. În loc de tren, se așteapta un șarpe cu inele și clopoței la ultimul vagon. Eu, într-un colț din tablou, dârdâiam amestecat de teamă și emoție că ceasul, ce curge ascuns prin nisip, începe din nou să meargă și să-mi bată în inimă un timp necunoscut, să-mi ia clipele și să le curgă pe pânza sub forma de așteptare, din deșert să facă o mare lipită de ocean, fără nici un țărm, unde să se odihnească floarea din teiu' etern....."ce te legeni plopule?".....codrul meu a fost plouat de o mare a uitării și înghețat de un ocean strigător la ceruri...

Al doilea gând: peste cinci zile, m-am întors în același loc. Din geantă am scos două fotografii și le-am dăruit celor doi orbi. Bărbatul cu chitară mi-a cântat ceva să-mi multumeasca. Îi plăcuseră foarte mult pozele...