Ce-ți este și cu filmele americane?! Criticate ca superficiale, acuzate de subculturalism și totuși fac box-office. Să fie doar nivelul mediu al oamenilor? Sigur nu doar asta. Americanii au știut întotdeauna să exploateze sentimentul victoriei. Între un film european, plin de subtilități și altul american cu happy-end, ultimul reușește să impresioneze cel mai puternic. Chiar dacă nu suntem naivi și știm că-n viață foarte rar se întâmplă ca totul să se termine cu bine, totuși când alegem să vedem un film, involuntar ne dorim să scăpăm de realitate – să fim distrați; chiar dacă asta echivalează de multe ori cu a fi mințit – dacă suntem mințiți frumos o vom accepta.
Stau și mă gândesc cum ar fi un film românesc care să se încheie și cu victoria eroului, iar nu cum se întâmplă acum când, cu perseverență, eroul sfârșește prin a o lua în barbă, lăsându-ne cu-un gustul amar al nedreptății vieții. Oare acest sentiment al nostru al înfrângerii nu ni se trage din istorie, unde chiar dacă am avut episodice victorii tot niște învinși am fost?! Oare n-ar fi timpul să schimbăm ceva?! Chiar cu riscul unei artificialități, mergând până la superficialitate, românii ar fi cazul să-și cultive și simțul victoriei. Asta ne va da încredere în noi și-n viața reală. Și vom putea să o înfruntăm cu mai mult curaj. Americanii de rând, cu tot șocul lui 11 septembrie, și-au revenit rapid și au trecut la atac; pentru că ei au crescut sub imaginea unui Superman, unui Rambo, unui Terminator, unui Greu de Ucis 1, 2 și 3 care întotdeauna cu un steag prin prejmă le-au tras-o tuturora. Această educație subliminară, cu adevărat patriotă, impunea răzbunarea, nu ar putea permite existența unei resemnări. Resemnare tipic românească.: ce rost își are lupta când oricum rezultatul va fi același. În primul rând sunt șanse să-l schimbi, iar cea mai mică șansă merită orice efort. Mai bine stăm și îndurăm umilințe, cu speranța iluzorie că vom fi răsplătiți cândva, într-o altă lume pentru asta. Ori cu o asemenea mentalitate nu vom putea fi niciodată niște învingători.
N-ar fi rău pentru români ca filmele noastră să se termine la Tappae, iar nu la Sarmisegetuza; la Podul Înalt, iar nu la Putna; la Călugăreni, nu la Turda. Adevărul, realitatea – să rămână în cărțile de istorie. Alături și de locurile unde și-au luat-o și Superman, și Rambo și Terminatorul, și Greu de Ucis, toți trei. Pentru că asta-i viața. Totul are un sfârșit. Diferența este dată de felul cum o trăim până atunci. Și de felul cum o simțim noi.