o cană un prosop cioburi și praf pe masa unitară
un gât de sticlă trist
se sparge de perete incert sub gâtuiala palmei cu degete multiple
e o stație între clipa trecută și cea care nu mai vine
imortalizată într-o gară cu trenuri fără speranță s-o mai ia din loc
cu ploaie cât soare și noapte cât toate zilele
cu mine fără noi

scaunul doi e fericit în goliciunea lui
primul scaun zace sub același trup apăsător
scaunul trei ar fi scăparea amândurora
e frumoasă muzica liniștii când îți vorbești ore-n șir conștiinței
întunericul cade bine pe unghiul drept a două tălpi disputate
chipul tău doarme în aceeași rană din membrana
ce se vrea suflet
undeva între spații