De la bunici nu auzim lucruri altfel decât știm. Toți au fost la fel, toți au trăit atunci. Nu ne spun de greutăți, nu ne spun de bucurii.. toți ne spun de datorie.
Atunci cum i-aș spune nepotului meu că știu să cânt la tobe? Pentru că nu știu cum i-aș spune, am să consider că nu e cazul să cânt la tobe sau să fac nimic neobișnuit sau în plus... și atunci devin un om mediocru; ceea ce înseamnă să nu faci nimic altceva decât ceea ce e obligatoriu...? oare asta înseamnă libertate?
Alerg și eu spre un ideal, neștiind când am să-l ajung. Încerc să nu devin un om mediocru. Oare ăsta să-mi fie idealul? Oare e mai bine să faci un lucru bine sau cît mai multe din alergare? Alerg să mă realizez în viață tot din datorie, chiar dacă nu vreau să devin ce mi-am propus. Alerg spre lucruri de care voi fugi în scurt timp. Fug spre lucrurile pe care le voi face când voi deveni. Voi deveni când voi vrea să fug de ele. Cerc vicios – societatea. Cauți să faci ca alții, dar cauți să fii tu. De ce? Pentru că e la modă să fii tu. Nu vei reuși niciodată fără compromis.

Acoperișul balansoarului de la etajul V acoperă și descoperă cerul de deasupra capului meu dat pe spate. Eu nu mă mișc. Mi s-ar amesteca starea de reverie cu grijile zilei de azi care stau în conglomerat într-un colț al minții și care, la prima clintire, ar difuza precum carminul într-un pahar cu apă, umplându-mă de lumesc.

Nu mai aud mașinile. Aud marea de la cei 500m depărtare cugetând.

Sper ca măcar timpul să stea în loc, sau să fugă până la capătul erei ăsteia citadine, să mă trimită în neant.. atunci nu ar mai alterna stările de spirit.

Oază în mijlocul orașului, ce va rămâne în urmă... infimă într-un oraș mai mare voi fi. Niciodată descoperit, mereu de nedescoperit, fascinant prin măreție.
Tot zgomot de mașini, tot priveliști închise – altă lume – spiritual deschisă.