„ACASÔ
Motto:„Acasă nu este un « acolo », nu este un « unde».
Căci dragostea e drumul spre acasă.” Vianu Mureșan, filozof.

Chestiunea lui „acasă” se pune mai ales la nivel „macro”, adică, la nivel de țară, de patrie, de națiune și zice-se că dictonul latin „Ubi bene, ibi patria”(unde e bine, acolo e patria), n-ar avea cine știe ce valabilitate. Și așa pare să fie, după cum zic cei mulți plecați peste mări și țări, chiar dacă multora nu le e din cale-afară de rău.
Dar noi cei de acasă, unde ne simțim „acasă” cu adevărat? Nici aici dictonul latin nu pare să funcționeze Nu e suficient ca într-un anumit loc să ne simțim bine pentru a ne simți „acasă”. Și unde ar putea fi locul acela (acesta)? Eu cred că e mai greu de răspuns la această întrebare, decât poate să pară la prima vedere. O să vă dau exemplul meu.Eu am trăit, în diferite momente ale vieții, în mai multe locuri, localități (astăzi, unii, le-ar spune locații): până la 14 ani în satul natal (copilăria); patru ani la Năsăud (adolescența); cinci ani la Cluj(prima tinerețe); aproape douăzeci și cinci de ani la Carei(cea de a doua); zece ani la Bistrița (maturitatea) și apoi iar la Carei, și-mi place să cred că a treia tinerețe, deși răutăcioșii i-ar putea spune vârsta a treia(după care urmează, desigur, copilăria).Aveți grijă cum totalizați să nu vă iasă o sumă egală cu două vieți normale, fiindcă n-am terminat-o nici pe prima și nici n-am încă de gând s-o ter-min.
M-am simțit aproape bine peste tot, fiind o fire ușor adaptabilă dar, „acasă” m-am simțit doar la Bistrița, deși eram la peste 70 de km de părinți și mult mai departe de fetele mele. Și nici nu știu de ce, cu atât mai mult cu cât, acolo am avut perioada cea mai grea și necazurile cele mai mari din viață: serviciu stresant, fără satisfacții de nici un fel, m-am îmbolnăvit de diabet, am făcut un infarct, iar soția mi-a decedat. Dacă-mi veți spune cumva că acolo eram între ai mei, dați-mi voie să vă spun că „noii” colegi bistrițeni (cu unii, fusesem si coleg de liceu) m-au considerat un venetic, un intrus, un carierist, un profitor, unul adus cu „pile”, omul șefului etc, iar rudeniile pe care le aveam, erau ca și cum nu le–aș fi avut. Și pe lângă toate astea, soția mea nu s-a adaptat deloc acolo, noroc că ne-am adus nepoțeii să-i creștem, sau măcar la „iernat”. Nu ne-a fost ușor dar, cu toate astea, eu m-am simțit, pentru prima oară în viață, „acasă”. Mă tot întreb care să fie explicația și nici acum nu am găsit-o. E adevărat că orașul e frumos, dar și Clujul era, pe vremea studenției mele(înainte de-a se prea aglomera). Iar, pe când eram la Bistrița, nici nu aveam vârsta optimismului și a fericirii necondiționate. Nu am fost de loc fericit, dar m-am simțit pe deplin „acasă”. Singura „cucerire” cu adevărat notabilă, din aceea perioadă a fost faptul că m-am lăsat de fumat, de alt fel cred că acesta este cel mai im-portant lucru pe care l-am realizat în viață. Mă îngrozesc gândindu-mă și întrebându-mă, chiar dacă doar retoric, ce-aș fi realizat de nu mă apucam (de fumat) ?
Probabil avea dreptate filozoful când spunea că „acasă ești atunci când nu mai trebuie cu adevărat să mergi mai departe”. Deși Careiul nu mi-a plăcut niciodată, am ajuns să mă simt și aici acasă. Și cred că am explicația faptului: aici mi-am petrecut cea mai mare parte a tinere-ții, aici îmi sunt fetele și nepoțeii, mi-am adus și soția (din păcate, doar în sicriu) vreau s-o aduc și pe mama(să-mi trăiască!) și mai ales, deoarece mi-am construit ultima „casă” in care urmează să mă mut; alături de soție. Și am făcut-o cât am putut de frumoasă (casa), pentru ca să-mi doresc a mă muta (umor negru). Desigur, peste câțiva zeci de ani. (Nu-i așa c-am mai dres-o, oarecum?!)