poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1073 .



Povestiri cu Mira
personale [ ]
III.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [De la Zece ]

2007-07-25  |     | 



Povestiri cu Mira

III.
Ce ușor, o, ce ușor râde un copil. Cum alungă el cu râsul lui și ploaia, si norii, cum scapă de frică râzând. Cum scapă de frică râzând.

Dintre toți, Mira era cea mai tare. Râdea de se prăpădea. Cu sughițuri râdea. Cu icnete și cu văitături. Din tot trupul. Din toată inima. Cu tot cu stomac râdea. O, râsul Mirei, draga de ea, unde o fi ea acum?...

Nici în ziua aceea nu-mi arătase cu adevărat caii. Venise soră-sa, subțirica Rica, cu nasu-n vânt, si-i spusese pe nerăsuflate să vină la pomană. Cum, nici asta nu știi? Mira era vizibil nedumerită. Făcuse ochii mari și se… nedumerea. Pomană e atunci când dai de mâncat și de băut la vecini și la străini o dată ce ți-a murit cineva. Praznic, zic. Praznic, zice. Apoi plecăm la pomană…

Murise Scutaru veterinaru’. Domnu’ Chihlimbar, așa-i ziceau. Era cel mai priceput în taina asta. Știa rostul chihlimbarului după te miri ce. După culoarea nisipului. După tăria bolovanilor. După umbra lăsată de vreun piersic sălbatic. După lumina mai dulceagă a soarelui. După cum te primea sau nu te primea locul acela.

În sat fuseseră aduși de-o lună câțiva pușcăriași, ca să sape la mina de chihlimbar. Era dură stânca la mină, era tare a dracu’. Se tociseră în câreva zile instalațiile aduse de la mina de sare de la Monteoru. Zob se făcuseră, fu explicația Mirei. Scutaru veterinaru’ n-avea ce face, era pensionat pe caz de boală, șchiopăta groaznic de piciorul drept, nu știu de la ce, poate de la mersul lui prin cele o mie de sate din jurul Colțenilor. S-a angajat să le arate el ălora străini ce și cum e cu chihlimbarul. Adică un fel de ghid, zic eu. Da, ghid, zice Mira.

Azi așa, mâine așa, au săpat mina unde le arătase domnu’ Chihlimbar, au proptit-o cu grinzi, cu căpriori, cu de toate, au adus instalațiile noi și au purces la săpat. Au găsit într-adevăr, în primele zile, câteva sute de grame. Și galben-roșcat, și maroniu mai deschis, și maroniu mai închis, și verde-negru. Ultimul era boala străinilor. Irizări de verde luminos și pe dinăuntru negru. O frumusețe, o fru-mu-se-țe, silabisi Mira. (Ochii lui Auraș, ea avea ochii verzi cu negru, leșinai privindu-i.). Pe scurt, oamenii erau bucuroși că nu munceau degeaba…

Dar s-a întâmplat nenorocirea. Într-o duminică, Scutaru veterinaru’ please la mină cu trei dintre pușcăriași și cu milițianul care-i păzea. Poua și ceilalți n-au vrut să iasă. I-au așteptat la prânz și n-au venit. Au plecat după ei. Pe milițian l-au găsit primul. Nu murise. Se surpase malul peste el, dar se aciuase după un bolovan și scăpase. Celalți erau sub pământ. De la ploaie, pământul se prăvălise peste toată valea. Și peste brazi, și peste gărdulețele protectoare, și peste mină, și peste oameni. Peste pușcăriași și peste Scutaru veterinaru’. Muriseră cu toții, chinuiți, sub pământ. Venise prăpădul din Cer. A fost jale mare. (I-am povestit cândva lui Auraș, cu lux de amănunte, ce se întâmplase acolo. Vreme de vreo două săptămâni, Colțeni fusese satul cel mai cunoscut din țară.).

Când am ajuns la pomană, lumea era adunată, preotul binecuvântase mâncarea și oamenii mâncau. Era destulă liniște în jur, numai câteva gâște se mai auzeau, dar departe, la Ceilie, fratele lui Ceion. Am vrut să intrăm. Atunci am auzit râsul. Ca un zumzet, mai întâi. Apoi ca un mormăit. Apoi mai clar și mai clar. A dat cotul drumului și cel ce râdea. Era Valere al lui Ceilie, un țânc de cinci ani. Râdea de se prăpădea. Râdea de tac-su, de Ceilie...

Ãsta venea beat la pomană. Cum venea, nu-ș cum călcase pe lângă podețul lu’ Moraru, cert este că se rostogolise cu capu’ înainte în movila de bălegar pus de cu seară de-alde Moraru lângă podeț să-l dea prin livadă. Se îngropase ca Scutaru veterinaru’, dar nu în argilă de chihlimbar, ci în bălegar reavăn de la vacile lu’ Moraru. Afost hazul de pe lume. Râdea Valere de se prăpădea. Râdea lumea. Râdea popa. Râdeau și neamurile lu’ Scutaru veterinaru’. Doamne, ce mai râdeau. Dar Mira mea nebună murea de râs. Murea și învia. Sughița și guița. Necheza în clocote, ca și caii ei frumoși și arătoși, bată-i să-i bată…


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!