poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3610 .



galactica psyhelp
personale [ ]
psihosociologie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2007-07-14  |     | 





Jacob Levy Moreno, sociolog și psihiatru american, originar din România, este creatorul sociometriei – o teorie și un grup de tehnici și procedee pentru măsurarea unor elemente de psihologie socială a grupurilor mici, în special a relațiilor de atracție sau respingere a membrilor acestor grupuri. Sub înrâurirea lui Freud, Moreno afirmă că structura intimă a structurilor sociale este „latentă“ și nu devine „manifestă“ decât dacă este provocată experimental cu ajutorul anchetei sociometrice, care urmărește să obțină de la fiecare membru al grupului declarații despre ceilalți membri: dacă îl simpatizează sau nu și dacă socotește că e sau nu simpatizat de aceștia. Răspunsurile de „alegere“ și de „respingere“ se calculează matematic și se redau sub forma unor „sociograme“. Tehnicile sociometrice (testul sociometric, testul configurației sociale, psihodrama) permit nu numai cunoașterea structurii latente a grupului, ci și orientarea mai riguroasă a „terapiei sociale“ a grupurilor mici anormal constituite. Aceste tehnici sociometrice elaborate de Moreno au dat naștere și teoriei microsociologice, conform căreia societatea globală („macrosocietatea“) nu ar fi decât un ansamblu de grupuri „micro-sociale“, terapia tuturor grupurilor microsociale putând aduce cu sine automat asanarea întregii societăți. De exemplu, eventuale conflicte din cadrul macrosocietății, fiind considerate ca fenomene de patologie socială, pot fi vindecate pe căile microsociologiei.
Una din tehnicile sociometrice create de Moreno reprezintă și psihodrama. Ea se aseamănă cu teatrul și e prin excelență o metodă de lucru în grup în care fiecare persoană devine agent terapeutic pentru cealaltă, desfășurată într-un loc special amenajat, dotat cu o scenă, obiecte de recuzită, lumini colorate, un balcon. Încă de la Aristotel se cunoaște efectul de „purificare“ (katharsis) pe care îl poate avea teatrul asupra spectatorilor, însă Moreno a urmărit efectul binefăcător chiar asupra actorilor dacă aceștia își joacă în mod spontan propriul lor personaj. În psihodramă oamenii află ce înseamnă să înveți prin a face. Grupul are o atmosferă prietenoasă și stimulatoare care îndeamnă persoana să se exprime prin a pune în scenă diferite dimensiuni ale vieții sale. Dând viață pe scenă situațiilor problematice, psihodrama facilitează stabilirea unui echilibru mai armonios între exigențele intrapsihice și cerințele realității, prin redescoperirea și antrenarea resurselor de spontaneitate și creativitate ale persoanei. Omul devine actorul propriei vieți, un scenariu care se scrie in vivo. Scena înlocuiește divanul freudian și devine spațiul în care se pun în acțiune conținuturile lumii interne. Aici individul se întîlnește cu resursele, îndoielile, dorințele, blocajele și visele sale pe care le explorează într-un cadru securizant. Psihodrama intervine în mod esențial asupra relațiilor interumane. Prin tehnicile specifice de acțiune ca dublul, inversiunea de rol, oglinda, solilocviul, sociometria, ea produce o restructurare a modurilor disfuncționale de "a fi" în raport cu ceilalți, provoacă persoana să descopere răspunsuri noi la o anumită situație și să devină o ființă autonomă și spontană.
Astăzi psihodrama este folosită în multe domenii în care oamenii învață, se schimbă sau relaționează cu ceilalți. Astfel ea poate fi întâlnită în școli, spitale, organizații, teatre.
Să inserăm în continuare câteva noțiuni, pentru a edifica cititorul exoteric asupra instumentelor utilizate în tehnica de terapie microsociologică, în speranța că ele pot ajunge la o elucidare sensuală asupra fenomenului, cuantificat în întreprinderea noastră de aici prin sintagma „mântuitoare“ de galactica psyhelp…

Atom social - Atomul social este unitatea socială indivizibilă, la care un individ participă pentru a-și satisface propria nevoie de expansiune afectivă. Fiecare individ poate să se recunoască într-un număr indefinit de atomi sociali, după cum indefinite sunt și criteriile după care pot fi specificați atomii sociali cărora le aparțin. Poate fi vorba despre familie, de locul de muncă, de clubul sportiv, de grupul parohial, de amicii de week-end și așa mai departe. Miliarde de atomi sociali se încrucișează, se intersectează și se multiplică în cursul unei vieți umane; fiecare din noi e protagonistul și artizanul formării, creșterii, multiplicării, dizolvării și renașterii tuturor atomilor sociali care se compun și se descompun în caleidoscopul universului uman. Se poate spune că un atom social a ajuns la o structură semnificativă pentru un individ dat, când între acesta și celelalte persoane prezente în aceeași unitate socială s-au stabilit relații emotionale reciproce. Un atom social nu e o simplă construcție a minții: e o rețea reală de energie care radiază de la fiecare individ și se reîntoarce la acesta într-o continuă mișcare determinată de forțe mutuale de atracție și respingere prezente în ficare moment al existenței sale.

Creativitate - Creativitatea constituie cea mai înaltă formă de inteligență pe care o cunoaște omul și reprezintă o forță care cuprinde întreg universul, prin care acesta apare în continuă evoluție. Creativitatea e ceva nedefinit în stare potențială, dar care se definește în actul concret: așadar ceea ce există e doar actul concret, a cărui caracteristică e aceea de a furniza răspunsuri adecvate la situații noi sau răspunsuri noi la situații deja experimentate. În fiecare act creativitatea se regăsește de la un grad maxim (act vital, original, nou) la un grad zero (act automat, reflex, repetitiv). În univers cunoaștem creativitate biologică, care e cauza evoluției speciilor. La om sunt evidente forme de creativitate cum ar fi cea religioasă (din punct de vedere istoric prezentă drept capacitate de a propune noi norme și interpretări vieții umane), cea artistică și așa mai departe. Dar există și creativitatea mai puțin evidentă a actelor din viata cotidiană: actul creativ, de fapt, nu e doar acela al geniului; fiecare persoană, chiar dacă cu intensități diferite, produce acte creative. Moreno vede tocmai în această entitate, universal prezentă la om, elementul pe care se bazează creșterea individului și a societății: viitorul unei culturi depinde de creativitatea oamenilor.

Dublu - Vorbim despre funcția de dublu când, în interacțiunea dintre A și B, polaritatea A îi oferă lui B stimuli care determină în acesta o dinamică mentală orientată spre discurs interior și dialog cu sine însuși. Rezultă că rolul lui A este al celui care-l provoacă pe B să exploreze înăuntrul său, din ce în ce mai profund, în căutarea de sentimente, imagini, senzații, rămase pâna acum închise în intimitatea sa. Relația care exprimă funcția de dublu este aceea care, în istoria evolutivă individuală, apare prima: mama este dublu în raport cu copilul; ea e cea care "citind" nevoile copilului poate să dea un răspuns adecvat acestuia. Dar "nevoia de dublu" nu se epuizeaza în zorii vieții noastre: de-a lungul întregii nostre existențe ne trezim în situații relaționale în care e necesar să stimulăm sau să ne fie stimulată auto-observarea și auto-recunoașterea. Funcția de dublu se desfășoară în situații încărcate de acea atmosferă empatică care favorizeaza disponibilitatea la deschidere interpersonală și la reciprocitate în comunicare. O persoană reușește să fie dublu pentru alta datorită capacității sale de identificare, în timp ce fiecare poate fi dublu pentru sine în măsura în care e capabil de introspecție.

Eu auxiliar - Se cheamă eu auxiliar fiecare membru al grupului care a fost ales de protagonist să joace o parte din reprezentația psihodramatică care se desfașoară și care, de aceea, a fost scos din auditoriu și urcat pe scenă ca actor. Acest actor întrupează, în aici și acum-ul psihodramatic, fantasmele aparținând lumii protagonistului și relațiilor sau aspectelor acestuia (ex.: o teamă, o dorință, un ideal, o suferință fizică…) cât și alți semnificativi (persoane sau alte realități personificate) din viața sa reală. Datorită întruchipării realizate de eul auxiliar, protagonistul poate întâlni în afara sa aceste fantasme devenite acum distincte și tangibile. Așadar, în primul rând, favorizeaza o conștientizare mai clară a existenței lor, a caracteristicilor lor, a valențelor lor și a pregnantei emotive pentru protagonist; în al doilea rând face ca acesta să se relaționeze experimentând noi echilibre și noi modalități, mai funcționale pentru economia să internă și mai adaptate la realitatea externă.

Grup - Psihodrama constituie un instrument de intervenție adecvat pentru grupurile mici: într-o sesiune vedem reunite între 3 și 12 persoane. Participanții la grup urmează să fie activați de psihodramatist/director într-o secvență de activități care face să circule energie, cunoștiințe, emoții reciproce ( tele pozitiv ). Directorul, prin intermediul consemnelor sale, propune activități capabile să creeze secvențe de acțiuni care să provoace acel sentiment de încredere, acea dorință de intimitate, acel curaj de a experimenta roluri temute sau necunoscute, care sunt premisa pentru a intra în experiența psihodramatică; el ajuta grupul să intre în sentimente cu polaritate pozitivă, care eliberează spontaneitatea și dorința de expansiune afectivă. Eventualele conflicte, tensiuni, suferințe urmează să fie focalizate asupra singurului individ care le poate înfrunta psihodramatic, și anume protagonistul. Grupul de psihodramă se configurează astfel ca o realitate psihologică "sui generis", în măsura în care se caracterizează - din punctul de vedere al trăirii - ca o situație care oferă privilegiul unei stări de bine, redirecționând aspectele de suferință la dimensiunea lor intrapsihică individuală, care va fi înfruntată în acel moment al muncii cu protagonistul. Astfel grupul se definește, prin experiența fiecăruia din componenții săi, ca o lume auxiliară în care membrii își oferă reciproc experiențe de susținere, contribuind în acest fel la nutrirea, întărirea și restabilirea sinelui fiecăruia.

Inversiune de rol - Datorită inversiunii de rol protagonistul joacă o parte a celuilalt, obligându-se astfel să-și mențină eul-oservator descentrat în mod constant în raport cu eul-actor, făcându-l pe acesta din urmă să nu acționeze într-un mod oarecare, ci în conformitate cu ceea ce i-a fost semnalat. Acesta, când este cufundat în acțiune, nu va putea evita acțiuni noi și spontane de care observatorul său va deveni conștient, tezaurizându-le. Bogăția acestei funcții izvorăște practic din capacitatea sa de a face eul observator să culeagă "noi adevăruri", acționând și depășind în mod natural blocaje emotive și prejudecăți cognitive, chiar deja cristalizate.

Întâlnire - Pentru Moreno un Eu și un Tu stabilesc un raport adevărat de reciprocitate doar atunci când fiecare din cei doi reușește să se imagineze și să se simtă în pielea celuilalt. Astfel, ei realizează întâlnirea, așadar starea de a fi împreună, regăsirea, cea de a fi în contact fizic, a se vedea și observa, a împărtăși, a iubi, a înțelege, a se cunoaște intuitiv prin intermediul liniștii sau al mișcării, al cuvântului sau al gestului. Acest mod de a concepe poziția unei persoane în raport cu alta a găsit o formulare poetică din 1914, când tânarul Moreno publica la Viena lucrarea "Invitație la o întâlnire". Aceasta conține versurile intitulate "Motto", a căror parte centrală exprimă clar concepția moreniană referitoare la întâlnire. O întâlnire în doi: ochi în ochi, rând pe rând. Și când îmi vei fi alături îți voi lua ochii și îi voi pune în locul alor mei și tu îmi vei lua ochii și-i vei pune în locul alor tăi, atunci eu te voi privi cu ochii tăi și tu mă vei privi cu ai mei.

Oglinda - Vorbim de oglindă atunci când avem o interacțiune capabilă să producă o dinamică mentală prin care individul reușește să afle aspecte despre sine din imaginile relative construite de ceilalți asupra lui.
Dacă în cazul dublului, individul își îmbogățește reprezentarea despre sine prin orientarea atenției asupra lumii sale interne, în cel al oglinzii individul privește în afara sa, pentru a constata cum este perceput de ceilalți. Aceste două surse de cunoaștere converg într-un mod determinant spre construirea imaginii de sine.
În timp ce funcția de dublu acționează din momentul nașterii, cea de oglindă apare ulterior, odată cu maturizarea structurilor cognitive, necesare în formarea experienței asupra lumii interne și a celei externe. Funcția de oglindă devine operațională odată cu intrarea copilului în cel de-al doilea univers. Funcția de oglindă se activează și în cadrul unui grup, unde comportamentul fiecăruia exprimă și percepția pe care aceștia o au asupra celorlalți. În cadrul unei sesiuni de psihodramă, timpul reprezintă faza cea mai oportună pentru a pune în joc acest tip de funcție.

Protagonist - Moreno scrie astfel despre protagonist : „Acestuia i se cere să fie el însuși pe scenă, să reprezinte propria lume privată. El trebuie sa fie el însuși, nu un actor, dat fiind faptul că un actor este constrâns să-și sacrifice propria lume pentru rolurile impuse de autorul operei ce urmează să fie jucată. Subiectul, când este suficient de încălzit pentru ceea ce trebuie să facă, reușește să furnizeze cu relativă ușurință - prin intermediul acțiunii - o dare de seamă din viața sa cotidiană, dat fiind că nimeni nu e mai competent decât el însuși să se reprezinte. El trebuie să acționeze liber, pe măsură ce conținuturile i se înfățișeaza în minte: de aceea e indispensabil ca el să fie așezat într-un context de libertate de exprimare, de spontaneitate. O importanță deosebită revine reprezentării scenice: aceasta ajută subiectul să depășească nivelul exprimării prevalent verbale, încorporând nivelul acțiunii. Sunt forme diverse de reprezentare: a pune în acțiune un rol doar imaginat, a reproduce o scenă întâmplată, a trăi o problemă actuală presantă, a exprima aspecte creative proprii, a le experimenta chiar în viziunea unei situații viitoare, și așa mai departe… Procesul de pregătire al protagonistului pentru reprezentarea psihodramatică urmează să fie stimulat cu numeroase tehnici, al căror scop nu e cel de a transforma protagonistul într-un actor, ci mai degrabă de a-l stimula pe acesta să fie pe scenă ceea ce este cu adevarat și mai adânc și mai explicit decât apare în viața cotidiană“.

Psihodramatistul (directorul) - Psihodramatistul (numit si director de psihodramă) este - în cadrul sesiunii psihodramatice - terapeutul, inițiatorul acțiunii, regizorul reprezentării și analistul materialului emoțional care apare. Termenul de director se referă la rolul activ ce caracterizează prezența sa în timpul unei sesiuni de lucru. El participă cu toată personalitatea să în relațiile cu membrii grupului, arătându-și disponibilitatea în a se face "cunoscut" în umanitatea sa specifică, evitând atitudinea neutră prezentă în alte forme de psihoterapie, atitudine care provoacă activarea fantasmelor transferențiale din partea membrilor grupului. Directorul favorizează crearea unei experiențe relaționale directe, imediate, plină de emoții, într-o formă pozitivă de raport interpersonal. Pentru a fi eficient, directorul trebuie să-și elibereze propria spontaneitate și să simtă tele față de protagonist și membrii grupului.

Scaunul auxiliar - În psihodramă se vorbește de scaunul auxiliar atunci când se folosește un scaun ca element "auxiliar" pentru protagonist, ajutându-l într-un mod specific în dezvoltarea acțiunii sale psihodramatice. Scaunul ocupă un spațiu bine definit pe scenă, care va fi ocupat: de un interlocutor imaginar în cazul "scaunului gol" sau de protagonist în cazul "scaunului înalt". Vom vedea în ce constau aceste două tehnici psihodramatice bazate pe utilizarea scaunului ca instrument auxiliar special. Scaunul gol se folosește când protagonistul trebuie să spună lucruri spre un altul pe care și-l imaginează că ocupa spațiul oferit de scaun. Elementul concret, dar gol, reprezentat prin scaun, ajută protagonistul în umplerea spațiului cu tot ceea ce el vede în cel imaginat: este un spațiu unde pot fi aduse percepții, proiecții, temeri, dorințe ale protagonistului. Poate fi fotoliul în care tatăl își citește ziarul, leagănul copilului, scaunul șefului, locul de la masă ocupat de tată, mamă sau soț. Scaunul gol poate fi folosit și pentru întâlniri cu persoane moarte sau niciodata născute (de ex. fiul dorit, dar niciodată avut), dar și pentru cei prezenți și semnificativi în lumea intrapsihică a protagonistului. Tehnica scaunului gol are valoare simbolică atât pentru obiecte, cât și pentru locuri din viața cotidiană și este folosită deseori în reprezentațiile teatrale pentru simbolizarea prezenței unor persoane semnificative, dispărute sau aflate la distanță. Scaunul înalt este folosit atunci când protagonistul trăiește sentimente de inferioritate și/sau de subordonare față de o anumită persoană, ambient sau situație. Din punct de vedere tehnic se așază un scaun pe o masă sau pe un plan mai înalt decât cel al scenei: pe acesta protagonistul experimentează - poate pentru prima dată în viața sa - un raport "de sus în jos" cu persoane care în realitate trăiesc ca "superiori", "undeva sus, "deasupra". Această tehnică folosește simbolismul spațial pe care îl întâlnim chiar și în realitatea cotidiană. Ne întâlnim cu expresii ca: "a fi cu un nivel mai sus", "a urca scara socială", "a te uita de sus în jos", "a cădea de sus" etc, ori cu spații ca tronul regal, centrul puterii, sediul judecătorului, altarul, catedra ș.a.m.d. A fi sus din punct de vedere spațial conduce la apariția unor trăiri asemănătoare și în planul vieții psihice, afective, sociale. Valoarea simbolică a localizărilor "sus" și "jos" e bine reprezentată chiar în structura spațiului terapeutic al teatrului de psihodramă: există planuri diferite ale scenei și mai ales balconul. Dar, în timp ce în balcon sunt aduse persoane din afara spațiului în care are loc acțiunea psihodramatică, și asta pentru a se crea o desprindere a protagonistului din momentul pe care-l trăiește (și vede astfel lucrurile din afară, dintr-un punct de vedere extern și global), scaunul înalt îl ține pe protagonist în "aici și acum", devenind el însuși creatorul propriilor alegeri și trăiri.

Semirealitatea - Metodologia psihodramatică prevede stabilirea pe scenă a unei realități ce se naște din interioritatea noastră și care se numește semirealitate: este doar o parte realitate pentru că este fictivă în construirea sa obiectivă (scena jucată), dar adevărată în emoțiile care apar. Semirealitatea este construită ca un joc, după reguli consimțite. Ea va fi pe măsura capacităților de răspuns ale persoanelor implicate într-un mod ce favorizează un comportament spontan, adică inventat atunci și acolo, dar adecvat.

Sesiunea de psihodramă - Sesiunea de psihodramă este o unitate de timp în cadrul căreia se dezvoltă o activitate psihodramatică, unitară și completă. Durata sa este prestabilită prin contract: timpul necesar este stabilit doar de psihodramatist, pe baza exigențelor grupului și a stilului său de lucru. Cu un grup de adulți “normali”, timpul mediu este de două ore, iar cu grupurile speciale (ex: copii, adulți cu tulburări grave) durata se reduce în funcție de capacitatea de atenție a participanților. O sesiune psihodramatică este împărțită în mod obișnuit în trei părți: timpul grupului, timpul protagonistului, timpul participării. În fiecare din aceste faze, directorul activează între membrii grupului, interacțiuni în care individul se află atât în condiția de realitate, cât și în cea de semirealitate, dezvoltând roluri care îl fac să fie creatorul propriei existențe.

Sociometria - Sociometria este un ansamblu de tehnici prin care forțele de atracție (tele pozitiv) și cele de respingere (tele negativ) devin reprezentabile (perceptibile într-un mod definit) între membrii grupului. Vorbim de sociometria grafică și de sociometria de acțiune. Modurile în care tehnica sociometriei se poate structura sunt atâtea câte sociometristul știe să inventeze. Iată câteva exemplificări referitoare la sociometria grafică și la cea de acțiune.

Sociometria de acțiune - În acest caz se folosește metodologia de acțiune pentru a se evidenția cum, în cadrul grupului de psihodramă, membrul P este perceput de colegi, astfel încât P se va localiza în centrul scenei, iar ceilalți se localizează la o anumită distanță față de el, cu o anumită postură (eventual ei pot exprima și un mesaj verbal) pentru a se arată cum se simt ei în raport cu P. Dacă vrem să evidențiem cum P își percepe colegii, el se va localiza în centrul scenei și tot el îi va localiza pe ceilalți, indicându-le atitudinea, postura și cuvintele. Acest tip de tehnică poate fi aplicat și în cadrul unui atom social din semirealitate.

Sociometria grafică - Se poate cere membrilor grupului să deseneze schematic un atom social specific, asemănător celui prezentat mai înainte. Acest atom social se poate referi la grupul de psihodramă, la cel familial, de muncă, cel al prietenilor din adolescență ș.a.m.d.

Solilocviul - În solilocviu, individul exprimă liber ceea ce îi trece prin minte, ca și cum ar vorbi cu sine însusi. În această verbalizare solitară, gândurile apar și se structurează fara să urmarească regulile logicii sau exigențele unei povestiri; acestea sunt conectate și reglate doar de fluxul variabil și imprevizibil al emoțiilor.

Spontaneitatea - Spontaneitatea este cunoscută de către noi prin manifestările sale. Ea se dezvăluie individului prin percepția intimă de a-și simți vie disponibilitatea în mobilizarea propriilor energii intelectuale, afective, fizice, în vederea stabilirii unui raport adecvat (ce ține cont atât de exigențele intrapsihice, cât și de cele ambientale) cu realitatea “inventând” răspunsuri adaptate la situație. Spontaneitatea este premergătoare oricărei experiențe creative: are funcție de catalizator care dezvoltă creativitatea potențială a individului, transformând-o în ceva operativ. Moreno s-a exprimat astfel: “Spontaneitatea acționează în prezent, în «aici și acum»; aceasta stimulează individul spre un răspuns adecvat la o situație nouă sau un răspuns nou la o situație deja cunoscută.”
În actul concret, spontaneitatea și creativitatea sunt intim legate. Dacă lipsește starea de spontaneitate, creativitatea rămâne inertă, ascunsă, într-o entitate potențială. Actul lipsit de spontaneitate e actul mecanic, repetitiv, stereotip; acte de acest tip sunt proprii mașinii, robotului, computerului. Spontaneitatea există în toate existențele vii și este elementul care a permis evoluția vieții de la formele primordiale la cele mai evoluate. Manifestările sale sunt cele mai evidente la om: de la nou-născutul care, lipsit de deprinderi, descoperă moduri satisfăcătoare de a se plasa în lume, la savantul care formulează ipoteze de cercetare. Toată această spontaneitate, prezentă difuz la nou-născuți, apare doar ocazional la majoritatea persoanelor adulte.
Spontaneitatea stimulează transformarea realității, ruperea schemelor și evitarea cristalizărilor; conduce la confruntarea cu riscurile schimbării. Din acest motiv se află în opoziție cu tendința la conservarea securizantă, prezentă în orice organism, atât individual, cât și social (organismul social este organizat într-un mod în care este privilegiat comportamentul stereotip și previzibil, față de cel spontan, căutându-se astfel garantarea puterii asupra individului și supraviețuirea). Dar omul, de-a lungul istoriei sale, prin experiențele adecvate de “încălzire” a vitalității sale, a energiei psihice și fizice, este în permanență conectat la starea de spontaneitate. Omul poate fi ajutat să prindă contact cu propria spontaneitate, fără să o simtă ca o forță explozivă și periculoasă, ci ca o stare pozitivă, în care poate să trăiască fără a se pierde.

Teatrul de psihodramă - Scena este locul în care persoanele își exprimă propriile conținuturi mentale prin reprezentația teatrală. Ea este partea centrală într-un teatru de psihodramă, adică acel spațiu construit special pentru exprimarea spontană a lumii interne.
În psihoterapiile verbale, locul este adeseori neutru pentru a nu interfera cu procesul terapeutic, focalizat pe relacũa pacient-terapeut; în psihodram
În psihoterapiile verbale, locul este adeseori neutru pentru a nu interfera cu procesul terapeutic, focalizat pe relația pacient-terapeut; în psihodramă, unde elementul central este acțiunea întregii persoane, care experimentează în mod unitar diverse dimensiuni de a trăi, e nevoie de un spațiu special în care persoanele pot deveni active, atât psihic, cât și corporal. Se poate spune că un teatru de psihodramă este cu atât mai funcțional cu cât ajută mai mult pe orice persoană să se simtă protagonist sau, oricum, parte importantă din viața grupului, și datorită percepției unui ambient conținător și securizant. O caracteristică a teatrului de psihodramă este de a se prezenta ca un ambient “diferențiat”, un loc capabil să creeze o detașare netă de ambientul obișnuit al vieții și să predispună individul la integrarea într-o situație psihodramatică. Această “detașare” e spațial determinată printr-o trecere bine definită care semnalează diferența dintre a fi “înăuntrul” și “în afara” spațiului terapeutic. Ritualul intrării într-un loc special are drept scop stimularea asumării unui rol și acest lucru nu se întâmplă doar în psihodramă (biserică, teatru). Teatrul de psihodramă este împărțit în două părți: una reprezintă auditoriul, unde se află membrii grupului atunci când protagonistul își dezvoltă psihodrama; alta conține scena și balconul, unde acționează protagonistul, condus de director și ajutat de eu-rile auxiliare. Aceste două părți sunt aranjate într-un mod în care trecerea de la una la alta să poată avea loc imediat; adică orice membru din auditoriu să poată ajunge în scenă ca și eu auxiliar, alter ego sau dublu. În același timp, cele două părți sunt net diferențiate, pentru a fi perceptibilă trecerea de la rolul de spectator la cel de actor și invers. Spațiul acțiunii permite mișcarea în ritmuri diferite, pentru un anumit număr de indivizi (într-o scenă psihodramatică, numărul mediu este de 4-5). Corpul poate să aibă poziții diferite: în picioare, întins, ghemuit etc., după cum este nevoie în reprezentarea situațiilor de viață. Pentru aceasta există puncte de contact moi și curate, igienice. Mocheta constituie unul dintre materialele adecvate acestui scop și se află pe toate planurile de contact (pardoseală, balcon, perete etc.). Forma ideală pentru scenă este cercul: nu există “în față”, “în spate”, unghiuri, nu există zone care să privilegieze sau să defavorizeze, nu există puncte de început și de sfârșit. Cercul este optim și pentru efectuarea reprezentațiilor sociometrice. În crearea spațiului terapeutic se ține cont de semnificația psihologică a localizării individului în situații spațiale diferite (înainte sau înapoi, afară sau înăuntru, sus sau jos, deasupra sau dedesubt). A fi înaintea cuiva are o semnificație subiectivă diferită de aceea de a fi înapoi; a fi înăuntrul scenei are o semnificație diferită de aceea de a fi înafara ei; a fi sus, în balcon, are o semnificație diferită de aceea de a fi jos, pe scenă. Pentru acest motiv, teatrul de psihodramă nu e organizat pe un singur plan orizontal și are “nivele” diferite unde persoana se poate afla. Mișcându-se de la un nivel la altul, persoana își schimbă punctul de vedere și percepția asupra realității. De exemplu, din balcon, ea poate să vadă mai global și detașat ceea ce se întâmplă pe scenă. Teatrul de psihodramă mai are și o altă caracteristică importantă în crearea atmosferei de “aici și acum”: izolarea de interferențele acustice și luminoase ale lumii externe. Astfel, teatrul nu are ferestre, iar lumina este artificială, stimulii auditivi și vizuali neadecvați reprezentării putînd să blocheze spontaneitatea protagonistului. Directorul controlează intensitatea luminii, de la obscuritate la strălucire, în sintonie cu tonalitatea emoțională a scenei. Lumina are de obicei diverse culori, fiecare dintre ele fiind corelată cu o atmosferă specifică: culoarea albă dă sentimentul realității, al tangibilului; galbenul este spațiul, căldura, bucuria, deschiderea; roșul este excitația, tensiunea, agresivitatea; albastrul este depresia, tristețea, introspecția, intimitatea; verdele potolește lucrurile și relaxează.
Din spațiul terapeutic mai fac parte și obiecte necesare scenelor reprezentate: scaune, perne, saltele, materiale rigide, moi, rotunde, ascuțite etc. Acestea pot avea funcția pe care le-o atribuie protagonistul.

Tele - Moreno folosește termenul pentru a indica “unitatea sociogenică ce facilitează transmiterea eredității noastre sociale”. El reprezintă structura primară a comunicării interpersonale, fiind cimentul care ține unit orice grup, și este principalul instrument în procesul terapeutic și în întâlnirea dintre persoane. Tele se naște din organizarea fiziologică, legată de procesele afective, și are o funcție socială: această organizare este bazată pe două tensiuni originare, cea de atracție spre celălalt, și cea de respingere a celuilalt. Tele se constituie drept cea mai simplă unitate de sentiment, transmisă de la un individ la altul. El este expresia tendinței naturale a ființei umane de a se pune în relație emoțională cu altele. Calitatea emoțiilor care există în această legătură invizibilă dă caracteristica atracției sau respingerii într-o gradualitate diferită, de la maxim spre minim, până la indiferență (ce exprimă absența de tele). O relație de atracție presupune un tele pozitiv, iar una de respingere – unul negativ. Termenul tele cuprinde ceea ce se exprimă în mod obișnuit prin cuvinte diverse: empatie reciprocă, comunicare emoțională în dublu sens, sensibilitate față de o persoană care trăiește emoții variate, căldură afectivă, punte afectivă.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!