Mă uit în jur câteodată și nu mai știu cum să reacționez. Un ansamblu de sentimente amestecate, reprimate, în sfârșit bătute și izbite ricoșează și mă lovesc în plin. Să o iau la goană sau să merg cu gloata? Din rațiuni puțin înțelese de rațiunea mea, mă duc cu gloata către un feeric moment înălțător și toate țintele urlă “împlinește-ți sufletul” mărunt ca-n cea mai persuasivă telenovelă. Þintele ele urlă bine, în jurul meu se urlă bine, feromonii urlă de jur împrejur, mai urlă și alți oameni ca să fie scena completă și mă pomenesc bălăcindu-mă într-un cotidian infect, incapabilă de a mă desprinde, incapabilă de a înfrânge o timiditate sau o slăbiciune, și-atunci înghit încă un sentiment. Acesta ar fi vinovația, ca apoi să încep să mă complac în el.

Sentimentul înalțător m-a curprins, ca pe orice om cu rupturi periodice de coloană vertebrală, și m-a împins într-un beci întunecat, zăngănind a tuci-tuci și tzss-tzss, unul cu ochelari în colț frecând crispat un disc, o mare de oameni semidezbrăcați, 80% minori, procent majoritar de minorițe nonșalante, dezvelite pe unde se poate, prăvălite pe unde se poate. Vă întrebați ce m-a înfipt în podeaua acelui beci. Nu, nu instinctele animalice. Deși se zice că lumina intermitentă din discoteci și zgomotul foarte puternic induc producerea de hormonii care crează stări de euforie. Eram euforică precum un scoțian când plătește întreținerea. Nu m-am extaziat decât când am vazut un tricou cu dungi orizontale lungit pe-o canapea. Chemarea mea fusese destul de simplistă. Venisem cu un scop. Scopul în sine și el mârșav. E mai ușor să îți lași trupul să vorbească atunci când limba ți-e împleticită. Deci mi-am despleticit formele anatomice pe lângă ringul de dans bălăcindu-mă în feromoni care nu mă interesau. Singurii interesanți erau într-un tricou cu dungi orizontale și nu păreau deloc interesați de-ai mei. Așa că mi-am fluturat anatomia neîndemânatică și pe lângă canapea. Dar trupul meu e un trădător.

Mi l-am așezat pe canapea, cu tot limbajul adiacent care nu înseamnă năpustire asupra ființei în tricou cu dungi ci o oarecare chircire a membrelor inferioare sub mine, o introducere a mâinilor sub ele, o amplă cocoșare a spatelui și un zâmbet tâmp. S-a uitat mult la mine și a zâmbit. Nu părea inteligent, dar nici emoționat, dacă nu-l cunoșteam aș fi spus că zâmbetul îi e direct proporțional cu IQ-ul. Al meu șoma îngrozitor. Dar îi știam cantitatea neuronală funcțională, îl vedeam zilnic. Era la un pas, la doi, spuneam bancuri și scria cu pixul meu. Și totuși, acum, zâmbetul meu exprima inhibarea totală a oricărei funcții cognitive. Poate ați vrea să știți și sfârșitul, de o pagină povestesc despre decoruri și anestezii neuronale; sfârșitul a fost tragic, superficial, kitchist, douămiist de prost gust, cu detalii despre bruneta tolănită vizavi, pipăită de colegul lui, pipăită și de el o dată din plăcere, a doua oară din plictiseală, a treia oară nu, și nu, nu bea că face prostii și agață fete și e legat de gât de prietenă. Ați văzut torente de mocirlă prăvălindu-se peste versanți? Sau măcar o ploaie de vară furioasă, în care noroiul își pierde orice formă senzuală?

În poziția mea fetală a survenit o singură schimbare, subtilă și glacială. Nu mai auzeam nimic, simțeam că tocurile mi se afundă în noroi, vedeam cum curge în torente maronii lumina din veiozele suspendate deasupra ringului, unde extaziați oamenii nu vedeau puhoiul venind. Ploua cumplit în subsol. Cred că ceva mai târziu mi-am recuperat mașinal haina, și ușor, să nu alunec, am plecat. N-aveam nimic, nimic decât gâtul rupt încă de la intrare, dar acum simțeam că mă doare.