Dominată de dorința aproape patologică de a fi nefericită,iși poartă pașii către aceleași locuri în care a suferit prima oară...singura oară când conștiința i-a fost mușcată până la a-i sângera sufletul.Nu vrea să moară și totuși pulsiunea aceasta este mai puternică în ea acum decât simpla nevoie de a respira.Iși gafaie trupul într-o ultimă încercare de a dovedi că poate ajunge singură acolo...că nu are nevoie de nimeni pentru a dovedi lumii că nu are nici măcar un sens...că azimutul se alege în mod arbitrar și îndoielnic de fiecare dată.
Nu a știut vreodată dacă ceea ce se întamplă ii va fi fatal într-un final,sau nu a anticipat în vreun moment că finalul ei este atât de aproape... Începe să o doară, pe măsură ce lamele pereților descriu meandre suave pe trupul ei încă tânar...pe trupul ei alb,sidefat în puritatea lui curioasă, șovăitoare... durerea ce o resimte acum ii repercutează uneori în minte fire albe de amintire,alteori sfori înroșite de patimi, însă niciodată lanțuri...niciodată negru...până acum.
Încearcă să urce cât mai repede știind că nu va putea rezista până la final,că va abandona cât de curând,nefiind învatătă cu durerea...se împiedică de una din trepte și iși despică palma stângă.Lama îi secționează și tendonul,nu mai are forța deloc în ea și încearcă să suplineasca prinzând cu dinții treapta următoare și imbrățisând cu coapsele lama cea mare peste care a alunecat.Nu mai simte durerea, e pentru prima oară în existența ei cand nu mai percepe durerea...se uita asemeni unui copil tâmp cum firele de sânge descriu arabescuri ale picioarelor...aidoma înfloriturilor de gheață ale geamului prin care privea în iarna de dincolo...oare amețește...oare decriptează pentru prima oară mesajul pe care îl primise la naștere...?...de ce zâmbește oare și iși răsuceste capul urmărind parcă o ființă plutitoare ce-i urmărește desfrânarea cu care iși trăieste sfârșitul...
Cea dintâi fecioara a lui...așa vor fi vrut să o considere cei ce o vor găsi,prima jertfă care va fi contat în întreg algoritmul acesta de catacombă. De ce catacombă?...pentru că tot timpul nu făcut altceva decât să iși ascundă slăbiciunile,să iși ferească ființa de lumină victimizării atât de facile în multe momente...pentru că nu există cineva care să stie de ce a ales să suporte atâtea,nici chiar ea ar spune mulți răuvoitori...
Dar acum nu mai este mult. Iși simte mintea plină de fum...un fum gros ce o impiedică să mai urmărească ființa ce iși dezgolește aripile în jurul ei...plutind și suflând cald spre ea. Sângereaza mai mult cu fiecare secundă care se scurge din trupul ei. Respiră din ce în ce mai rar și pieptul atât de mândru până nu demult pare acum lipsit de viață...mânjit de griul lamelor de pe pereți și îmbibat de ea...
În sfarșit și-a câștigat audiența,acest ultim gest pe care îl face îi convinge că întradevar Ea era cea care l-ar fi putut dezveli pe El în toata hidoșenia lui. Parcă o încearca un sentiment de spaimă,un soi de frică ciudată pune stăpânire pe ea pe măsură ce viața se scurge cu repeziciunea unui torent din fiecare celulă rămasă vie în ea.Un regret pare că iși hrănește copii din teama ei,o speranță prinde aripi din același loc...iar bătălia începe...
Se surprinde buimacă...nu îi place,trage aer în piept și deschide ochii aceeia de un verde straniu...atât de larg încât vede unde este...iși dă seama că mai are atât de putin și a ajuns...parcă tot pentru prima oară în viață simte ambiția cum pune stăpânire pe ea.Începe să creadă că îl poate dovedi,că și el fiind la fel de slăbit are o șansă în a-și găsi sfârșitul acum...nu știu dacă să mai continuui să spun ceea ce văd...