Mă plimb în întuneric pe o stradă, singură. Așa aș fuma o țigară ca sa îmi ard în fum gândurile, dar...din păcate(sau poate fericire)nu fumez. Nu-mi rămâne decât să merg în continuare pe labirintul vieții și să dau foc in sine-mi tuturor rozătoarelor ce se înfruptă din propria durere...

Îmi pare că mă plimb într-un cimitir
cu schelete mișcătoare...
iar pomii își scot fioroși rădăcinile
la suprafață ca să înspăimânte.
Pisici chele miorlăie la marginea drumului
umflându-și plămânii de parcă
ar vrea să plesnească în ele și oasele.
Păsări înțepenite pe crengi croncăne
însetate de sânge proaspăt.
Pământul e crăpat de durere,
apa mocirloasă și pustie,
vântul vâjâie plin de ură
prin resturile sarcofagelor umane.
Plouă cu cenușă pe schelete, pe stradă...
Mă aplec și încep să zgândăr cenușa cu degetul
ca un copil ce se joacă în nisip.
Ceasul ticăie înfiorător de lent
parcă ar vrea să se oprească.
Macabră e lumea asta...
dar,
asta nu e lume, ci infern,
infernul meu, sau al oricui
al unei ființe ce are sufletul umplut cu cenușă
și speră ca din ea sa răsară ca Phoenix
o rază de speranță...(tu!)

Îmi continui drumul iuțind pasul, căci simt cum gândurile încep sa-mi înghețe șira spinării. Și auzind in spatele meu un miorlăit de pisică, mă cuprinde un râs diabolic. Trece un schelet pe lângă mine făcându-mi semn cu mâna.
Și incet, încet, încep să curgă din văzduh așternându-se peste mine picături mici de cenușă...