Aici, în satele din jurul Sibiului trecutul te privește, aproape în orice casă, prin vechi fotografii înrămate si ținute la mare cinste, pe pereți, precum sfintele icoane. Odată sau de doua ori în viață familia întreagă se ducea la fotograf. Nu zâmbeau aparatului. Privirile lor de multe ori crispate sunt, parcă, cu bună știință îndreptate spre viitor. Să se vadă și să-i vadă și alții cum arătau ei.
Unele din imagini sunt de pe la mijlocul secolului al XIX-lea deci de pe la începutul artei fotografice. Așa este de exemplu fotografia din care privește un preot ținut de braț de preoteasa dânsului. Bunica, născută la 1871, spunea că este un unchi de al ei, ce a fost protopop, mult mai în vârstă decât ea.
Privesc vechea fotografie în care apar țărani tineri. Feciorii si bărbații poarta la mânecă sau rever tricolorul, semn că fac parte din formația unei gărzi naționale care a luat ființă în fiecare sat ardelean imediat după primul război mondial. Lângă comandantul lor, ofițerul din centru, se află un om mai in vârstă. Este bunicul. El va fi ales de sat primar după destrămarea administrației locale austro- ungare. (Una din fotografii îl arată așa cum era în 1922 când a participat în calitate de primar la încoronarea lui Ferdinand, la Alba Iulia, ca rege al tuturor românilor) Îl recunosc si pe tânărul de atunci Ion Bobeș tatăl profesorului universitar, doctor docent, de la Cluj (astăzi octogenar) care poarta același nume. Îi văd tineri in fotografie dar eu mi-i amintesc bătrâni depănându-și amintirile.
Parcă îl văd pe bunicul îmbrăcat în haine de sărbătoare ducându-mă de mână la biserică Era acolo o atmosferă ireală, de sfințenie. Priveam ușile închise ale altarului știind de la el, vorba nu putem să i-o pun la îndoială, că dincolo de ele vinul și pâinea erau transformate de părintele în sângele și trupul mântuitorului. Ireal mi se părea și faptul că acel om, pe care sătenii îl numeau când vorbeau despre el "popa nostru" avea, atunci când nu era la biserică, preocupări comune. Am aflat cu mirare asta când a împrumutat de la bunicul carul cu cei doi boi pentru a-și aduce de pe câmp recolta deoarece nu putea urca dealul "De la troci" cu un singur cal.
Mi-au rămas în amintire poveștile spuse de oamenii mai în vârstă în serile lungi și răcoroase de toamnă când se strângea pe rând vecinătatea, de la o gospodărie la alta, să se ajute la depănușatul porumbului.
De la ei am auzit prima dată numele lui Șaguna. Povestea bunicul și badea Rusu, completându-se reciproc, cum părinții lor i-au luat într-o zi de vară la târg în Sibiu, și că acolo înainte de a intra în Ulița Măcelarilor au legat la copitele cailor paie. Așa procedau, spuneau ei, toți cei cu căruțe sau călări pentru a nu-l deranja pe Șaguna care locuia într-una din casele de pe acea uliță și era bolnav, pe moarte. Si mai spuneau că atunci când a murit, cu toate că era „pe vremea fânului și a sapei la cucuruz”, mulți oameni din sat au plecat la înmormântare. Își aminteau cei doi și de sfințirea bisericii din sat. Spuneau că pe la 1870, atunci când ei abia depășiseră vârsta de zece ani, a sfințito Mitropolitul Andrei. Nu povesteau despre realizările marelui prelat. Probabil că nici nu le cunoșteau. Dar izvorau din spusele celor doi bătrâni un sentiment de respect și de admirație pentru el. Vorbele lor erau ascultate cu sfințenie de cei prezenți. Aceste povestiri, auzite în prima copilărie, au fost mai puternice decât cuvintele tipărite într-o carte de istorie din care trebuia să învăț în adolescență. Se spunea acolo că episcopul Andrei Șaguna a fost un reacționar, în timpul revoluției de la 1848, că ar fi contribuit la arestarea revoluționarei Ecaterina Varga. Nimic altceva nu se mai spunea despre el în acea carte. Știam că ceia ce învățam din manual nu poate fi adevărat. Martore îmi erau povestirile bătrânilor din prima mea copilărie.
Va fi contribuit la formarea respectului pentru marile personalități din istoria Transilvaniei și învățătorii satului. Unul dintre ei era o femeie. Apare și ea fotografiată în mijlocul unui grup de copii. Pe vremea copilăriei mele era demult la pensie. Oamenii din sat aproape că-i uitaseră numele. O numeau cu mult respect „doamna cea bătrână”. Dintr-o listă publicată în „Anuarul Școlii normale Andrei Șaguna din Sibiu la 150 de ani de existență” reiese că o chema Maria Ioanovici și a devenit învățătoare, la școala confesională din sat, în anul școlar 1902-1903.