Apel către medici
Motto: „Convingerea mea e că inteligența i-a fost dată omului pentru a se îndoi” Octavian Paler

Deși am trăit două „evenimente”, care ar putea fi considerate cu ușurință cazuri de malpraxis, din care unul direct asupra persoanei mele, iar altul cu consecințe mult mai tragice și din păcate ireversibile, asupra regretatei mele soții, nu condamn, ci atenționez, nu-mi clamez cu indignare durerea, ci rog. Vi-l povestesc pe al doilea.
Acum 4 ani locuiam în Bistrița. Soția acuza dureri persistente în spate, dar, cum suferea de o spondiloză cervicală, am bănuit că aceasta este cauza durerilor. Pentru ori ce eventualitate și pentru a fi cu „conștiința împăcată” că nu sunt ceva probleme cu inima, am mers la medicul cardiolog de la Policlinică. Acesta i-a făcut o electrocardiogramă. Soția, în speranța că totul va fi bine, l-a întrebat dacă n-ar putea fi de la spondiloza cervicală de care suferea,(mai bine nu-l întreba). Și medicul i-a spus că asta trebuie să fie și să meargă liniștită acasă fiindcă nu are nimic la inimă. Bucuroși, i-am mulțumit printr-un plic cu o mică atenție, ca din partea unor bieți pensionari. Dar, în cursul nopții durerile au devenit atroce, am dus-o la spital - era într-un infarct mare, posterior. Unul mai mic făcusem și eu, dar n-am știut că poate fi nu doar mare ci și posterior, care doare în spate, și nu în piept cum se zice că dor toate infarcturile. Și în două zile a murit. Altfel, poate ar fi și acum în viață. Dumnezeu să o odihnească, iar pe medicul cardiolog să-l ierte. E adevărat că ceilalți medici, care au văzut ECG-ul mi-au spus (probabil din colegialitate) că infarctul era abia la început și era destul de greu să dai un diagnostic cert. Dar nu am dus-o la un frizer, nici măcar la un medic nespecialist. Dar să zicem că era destul de greu de pus cu certitudine diagnosticul corect, însă nu-l durea mâna să-i facă o analiză de sânge care să elimine orice dubiu, sau nu-l durea gura să fi recunoscut cinstit că nu știe sigur și să ne trimită la spital pentru orice eventualitate, știind până și ori care profan că preîntâmpinarea decesului în caz de infarct depinde de rapiditatea cu care se acționează.
Desigur eram revoltat împotriva incompetenței profesionale și mai ales a indolenței criminale a medicului, dar au învins durerea și conștientizarea ireversibilității pierderii pe care am suferit-o. Așa că nu l-am acuzat de nimic, nici măcar nu i-am spus ce a făcut, poate nici nu a aflat. Și nu cred că am făcut bine. S-ar putea să doarmă la fel de liniștit și să pună diagnostice la fel de „certe”. De aceea îmi permit acum să-l atenționez ca să nu mai omoare și pe alții, cu zile. Nu-i spun numele fiindcă s-ar putea să fie și alții ca el, care citind aceste rânduri, să cadă puțin pe gânduri. Și n-ar strica.
De aceea am o rugăminte către medici: fiți circumspecți, îndoiți-vă de ceea ce știți, ce aflați și ce credeți, fiindcă vă jucați cu viața celorlalți. Nu e prost cine nu știe (chiar din punct de vedere profesional);e prost cel ce nu se informează, cel ce nu caută adevărul până la capăt. Precum, nu e de condamnat cel care se îndoiește de cunoștințele sale, în dorința de-a nu greși, dar e condamnabil cel prea sigur de sine care greșește(și mai ales aceștia greșesc), pereclitând viața sau sănătatea semenilor. Toate profesiunile au o anumită încărcătură socială tradusă direct în responsabilitate dar, a dumneavoastră, doamnelor și domnilor doctori, valorează vieți. Așa că răspunderea este uriașă și adesea, greșelile nu se mai pot corecta, fiindcă sunteți mediatorii bătăliei dintre viață și moarte. Iar eșecul în această mediere putând însemna câteodată, moarte.