Stau și mă gândesc la proverbul “Nu lăsa pasărea din mână pentru ce-a de pe gard”. Eu, într-un fel sau altul, am făcut acest lucru și nu pot să zic că m-a dezavantajat cu ceva: de regretat nu am regretat, dar pasărea de pe gard, oare am prins-o? Mi-e teamă că voi ajunge de unde am pornit, adică cu nimic, mi-e teamă de acest lucru….
Visez din nou cu ochii deschiși, de fapt gândul îmi zboară într-o singură direcție, dar nu pentru că am făcut niște sacrificii, care nu le regret de loc, ci datorită faptului că m-a înțeles.
Deja ați înțeles despre cine poate fi vorba – nu vă gândiți la o anumită persoană, el, să fie anonim – nu știu cum să zic, dar m-a uimit faptul că din prima a înțeles ceea ce am vrut să spun, gândurile mele, chiar și temerile mele, ceea ce este foarte important pentru mine, deoarece puțini m-au înțeles – expresia feței lor le dădeau de gol.
Vreau să îi mulțumesc că m-a înțeles și că a avut grijă de mine, că a avut grijă să nu îmi fie frig, că mă ținea în brațe dacă îmi tremurau picioarele…. Măcar atât… nu îi pot oferi cine știe ce, dar măcar atât, o mulțumire…. Atât pot să fac până aici, căci nu știu ce se întâmplă în continuare….
Într-un fel nu vreau să știu ce se întâmplă mai departe, deoarece mi-e teamă de reacțiile lui, acum, nu pot decât aștepta… să vedem ce se întâmplă mai departe. Dar un singur lucru este clar, dacă sepranțele mele nu s-au adeverit, am să fac un singur lucru: am să-I dau drumul…. Nu poți ține o pasăre (dacă tot a venit vorba despre pasărea de pe gard) într-o colivie de aur, doar de dragul ei, de dragul cântecului ei… la un moment dat acea pasăre va înceta să mai cânte, fiind închisă într-o colivie, fără pic de libertate…. Nu este corect….
Timpul vindecă rănile….