Toți intră și ies în vârful picioarelor, un fel de balet sumbru peste care soarele amiezii își mai aruncă raze roșiatice într-o încercare inutilă de mângâiere. Incăperea micuță, care până mai ieri găzduise doar speranța, era acum invadată de măștile mohorâte ale resemnării; într-un singur colț, o inimă zdrentuiță încă mai lupta cu deznădejdia, incapabilă să renunțe... „Si cum tăticule, chiar nu poți face nimic pentru mine?...” îi sfredeleau sufletul cuvintele stinse ale fetiței „...chiar trebuie să mor?” și durerea năvălea surdă, inundându-i ființa, rupându-se în lacrimi ce curgeau tăcut pe chipul crispat, încremenit într-o expresie indescriptibilă. „De ce, Doamne?!” urlă aproape neomenesc și acest efort îi frânse constiența având doar răgazul de a realiza, privindu-i pe ceilalți în timp ce se prăbușea, că urletul se spărsese în viscerele lui înainte să năvalească pe buze.
....
Trei ani mai târziu am sunat cu reținere la ușă, temându-mă de ceea ce-aș putea vedea. M-au întâmpinat fața trist luminoasă a matușii, pantofii Rodicăi exact în locul în care îi lăsa atunci cand se întorcea de la școală ca de altfel toate lucrurile ei ne-atinse, camera ei intactă „și el?” am intrebat aproape în șoaptă, ea clătină din cap cu amărăciune făcându-mi semn cu mâna spre sufragerie; m-am apropiat ușor, în vârful picioarelor și l-am zărit în clar-obscurul din încăpere, așezat pe un fotoliu, privind în gol cu aceeași crispare pe chip, aceeași expresie de durere indescriptibilă...