Mai e dragostea oare ce era inainte? Acea dragoste, de negasit astazi, cocon inviolabil, inexplicabila?
Ma intreb cum era sa iubesti, lasand vorbele inaintasilor mei, lasand chiar vorbele mele pe seama unui nechipzuit sentiment, pentru ca tineretea imi permitea sa-mi bat joc si sa ma joc cu adrenalina, ca un genist iscusit, dar fara experienta.
...Ori n-am iubit niciodata, ori iubind excesiv, orice fiinta noua aparuta imi pare consumata inainte de-a cunoaste-o. Cand duci dorul fiintei tale duse, ajungi ca ziua de maine sa fie deja apusul zilei de cine stie cand.
Mi-e greu sa cred ca trupurile noastre contribuie la dominarea si intretinerea unui sentiment, dar se intampla; chinuitele noastre fiinte suporta mai bine tragismul sub esafodul din ce in ce mai subred al placerilor carnale.
Nimic reprobabil in ceea ce am cunoscut si nu credeam a exista. Dragoste pana la limite nebanuite de mine, pentru mine, punct orgasmatic pe paleta grosiera a moristii, ce va fi spalat rapid de valtoarea vietii.
Nu cred ca mai vreau sa stiu de iubire cu a ei aroma de frunze putrede arse, stinse de ploaia sacaitoare de toamna sau ce-o fi fost.
De fapt, cred ca nici nu ploua cand fumul gros mocnit imi paraliza trupul de viespe al imaginatiei, momentul emotiei apuse fiind tradat de lacrimi usturatoare cu efecte curative. Da, nu ploua; era o ceata apoasa ca un val translucid gros, plin de roaua fina in cadere.
Prin fumul tigaretei mele vedeam curcubeul rupt in boabele de roua ce mai cadeau si pe-al meu jar; de acolo mirosul de frunze moarte.
Ai venit inainte de-a pleca, cat sa-ti respir usor dorinta de a sta; eu, sau tu, sau timpul. Am expirat tacerea finalului, de amandoi stiut.
...Si de vei pleca inainte de-a veni totusi la mine, ia-mi putinul ramas; arunca-l pe ape inrosindu-le si hranind pescarusii. Nu mai am nevoie de acest straniu putin fara tine.
Dar daca stai, sa-mi vi pe zi senina lipsita de fumul oricarui ars trecut.